Informații la zi despre Mediere, Avocat și Mediator autorizat ILIE DORIN

(adoptată de Comitetul Miniştrilor în 17 sept. 1987, la a 410-a reuniune a delegaţilor miniştrilor)

 

Comitetul Miniştrilor, în baza art. 15. b din Statutul Consiliului Europei,

 

Reamintind că scopul Consiliului Europei este realizarea unei unităţi mai strânse între statele sale membre;

 

Considerând că o acţiune comună vizând accelerarea şi simplificarea justiţiei penale trebuie să ţină cont de condiţiile prevăzute în art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

 

Având în vedere sporirea cazurilor supuse justiţiei penale, în special cele al căror autor este pasibil de o pedeapsă uşoară şi problemelor cauzate de durata procedurilor penale;

 

Considerând că întârzierea în soluţionarea cauzelor penale atrage discreditarea asupra dreptului penal şi afectează buna administrare a justiţiei;

 

Considerând că lentoarea justiţiei penale ar putea fi remediată nu numai prin mijloacele care îi sunt acesteia destinate şi prin modul în care aceste mijloace sunt întrebuinţate, ci mai ales printr-o mai bună definire a priorităţilor în cadrul politicii penale, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi fondul prin:

 

– recurgerea la principiul oportunităţii urmăririi penale[1];

 

– recurgerea, pentru a rezolva problema infracţiunilor minore şi a celor comune, la:

• aşa-numitele proceduri sumare,
• tranzacţii între autorităţile competente în materia penală şi alte autorităţi interveniente, ca o posibilă alternativă la urmărirea penală,
• aşa-numitele proceduri simplificate;

 

– simplificarea procedurii jurisdicţionale ordinare;

Ţinând cont de concluziile de la reuniunea miniştrilor de justiţie europeni ţinută la Montreux în 10 septembrie 1981;

 

Recomandă guvernelor statelor membre să ia, respectând în totalitate principiile lor constituţionale şi cutumele, toate măsurile necesare pentru aplicarea următoarelor principii:

 

 

I.  Oportunitatea urmării penale

 

a.         Principiul oportunităţii urmăririi penale

 

1.         Principiul oportunităţii urmăririi penale trebuie să fie adoptat sau aplicarea sa să se regăsească, ori de câte ori contextul istoric sau Constituţia statelor membre o permit; dacă aceasta nu este posibil, trebuie gândite măsuri pentru a se ajunge la aceeaşi finalitate.

 

2.         Puterea de a renunţa la începerea urmăririi penale sau de a-i pune acesteia capăt, pentru motive de oportunitate, trebuie să fie prevăzută expres de lege.

 

3.         În virtutea acestui principiu, decizia de a renunţa la urmărirea penală este posibilă doar dacă organul de urmărire penală dispune de indicii suficiente de culpabilitate.

 

4.         Acest principiu trebuie să se bazeze pe motive generale, precum interesul public.

 

5.         Exercitând această putere, organul competent trebuie să se inspire în special, conform dreptului naţional, din principiul general al egalităţii tuturor în faţa legii şi cel al individualizării justiţiei penale şi, mai ales:

 

– din gravitatea, natura, circumstanţele şi consecinţele infracţiunii;

 

– din personalitatea suspectului;

 

– din pedeapsa care poate fi aplicată;

 

– din efectele acestei condamnări asupra suspectului; şi

 

– din situaţia victimei.

 

6.         Clasarea[2] procedurii pe motiv de oportunitate poate să fie necondiţionată[3], asemănătoare cu avertismentul, cu mustrarea, cu admonestarea, sau poate fi condiţionată de impunerea anumitor reguli de conduită, de plata unei amenzi, de despăgubirea victimei sau de punerea sub probaţiune.

 

7.         Trebuie să existe consimţământul suspectului în toate cazurile în care e posibilă clasarea condiţionată. În cazul în care consimţământul lipseşte, organul de urmărire penală are obligaţia de a exercita acţiunea penală contra suspectului, numai dacă nu renunţă la acuzaţie pentru un alt motiv.

 

Necontestarea măsurii luate sau executarea unei condiţii impuse în sensul paragrafului 6 poate să fie asimilată cu consimţământul.

 

Trebuie reglementate reguli pentru a garanta că, consimţământul este dat în cunoştinţă de cauză, liber şi fără să fie obţinut prin constrângere.

8.         În general, oprirea procedurii poate să fie temporară, până la împlinirea termenului de prescripţie, sau definitivă.

 

9.         În ceea ce priveşte clasarea condiţionată, aceasta trebuie să fie definitivă când persoana şi-a îndeplinit obligaţiile.

 

Decizia nu poate să fie asimilată cu una judecătorească, care să urmeze regulile acesteia, cum ar fi inter alia înscrierea în cazierul judiciar, decât dacă suspectul şi-a recunoscut vina.

 

10.       În măsura în care este posibil, decizia de clasare trebuie să fie adusă la cunoştinţa reclamantului.

 

11.       Victima trebuie să aibă posibilitatea de a-şi putea repara ulterior prejudiciul cauzat prin infracţiune în faţa unei instanţe civile sau penale.

 

12.        Citarea suspectului nu este necesară dacă clasarea îmbracă forma unei renunţări necondiţionate la începerea urmării penale.

 

 

b.         Măsuri având acelaşi scop cu principiul oportunităţii urmăririi penale

 

Statele care aplică principiul legalităţii urmăririi penale trebuie să introducă sau să dezvolte recurgerea la metode care, deşi sunt diferite de cele ale oportunităţii urmăririi penale, urmăresc acelaşi scop cu acestea, şi mai ales:

 

i. trebuie să fie sporit numărul de cazuri în care declanşarea urmăririi penale este supusă unei condiţii; în particular, când interesul public nu este primordial, întrebarea şi consimţământul victimei poate fi o condiţie prealabilă pentru începerea urmăririi penale;

 

ii. legea trebuie să permită judecătorului să suspende sub condiţie urmărirea penală sau să înceteze urmărirea în baza unor proceduri similare celor cunoscute de organele de urmărire penală din sistemul oportunităţii.

 

 

II.  Proceduri sumare, tranzacţii şi proceduri simplificate

 

a.         Dezincriminarea, procedurile sumare şi infracţiunile minore prin natura lor

 

1.         Sistemele juridice care fac distincţie între contravenţii şi infracţiuni trebuie să procedeze la dezincriminarea infracţiunilor, mai ales a infracţiunilor comune din domeniul dreptului rutier, fiscal şi vamal dacă acestea sunt delicte minore prin natura lor.

 

2.         Pentru instrumentarea acestor infracţiuni, pentru care elementul material primează celui moral (intenţia de a comite o infracţiune), toate statele trebuie să recurgă la procedurile sumare sau proceduri scrise, care nu presupun intervenţia judecătorului în mod special.

 

3.         Nu poate fi luată nicio măsură de constrângere fizică, mai ales detenţia provizorie.

 

4.         Sancţiunile aplicate trebuie să fie în principal de natură pecuniară, iar cuantumul lor, determinat de lege, trebuie să fie în sume fixe sau forfetare. O sancţiune restrictivă sau privativă de drepturi, excluzând însă lipsirea totală de libertate, poate să fie aplicată doar în cazurile prevăzute de lege.

 

5.         Aceste sancţiuni pecuniare pot să fie aplicate pe loc de agentul constatator sau să fie notificate suspectului ulterior de autoritatea competentă, administrativă sau judecătorească, care poate recurge, în acest caz, la mijloace electronice de încasare, ţinându-se cont de numărul de cazuri pe care le are de rezolvat.

 

6.         Acest mod de a proceda, care trebuie să fie considerat ca o propunere făcută suspectului, trebuie să fie acceptat expres sau tacit, plata unei amenzi sau executarea sancţiunii echivalând cu acceptarea. În cazul acceptării tacite, procedura de notificare trebuie să respecte fără niciun dubiu toate drepturile destinatarului.

 

7.         Acceptarea acestei propuneri, în caz de executare, exclude orice urmărire penală având la bază aceleaşi motive (ne bis in idem).

 

8.         Această procedură trebuie să rezerve suspectului dreptul de a prezenta cazul său în faţa unei instanţe judecătoreşti.

 

 

b.         Tranzacţii necontencioase[4]

 

1.         Respectând prevederile Constituţiilor lor, statele membre trebuie să revadă legislaţia cu privire la atribuţiile autorităţilor competente în materie penală şi ale altor autorităţi ce pot interveni în procedura tranzacţiei, mai ales pentru infracţiunile minore, având la bază principiile următoare:

 

2.         Legea va reglementa condiţiile de tranzacţionare propuse suspectului de către autoritate, mai ales:

 

i. plata unei sume de bani către stat sau către o instituţie de utilitate publică sau de binefacere;

 

ii. restituirea bunurilor şi a avantajelor obţinute prin comiterea infracţiunii;

 

iii. despăgubirea victimei fie înaintea tranzacţiei, fie ca element al acesteia.

 

3.         Competenţa autorităţilor care pot propune tranzacţia şi categoriile de infracţiuni vizate trebuie să fie determinate de lege. Autoritatea ar trebui să poată să-şi revizuiască propunerea sa, în favoarea suspectului, ţinând cont de eventualele obiecţii ale acestuia.

 

4.         Autoritatea ar trebui să precizeze condiţiile în care se poate recurge la tranzacţie şi ar trebui să adopte principii directoare şi un barem al sumelor de plată, pentru a fi respectat pe cât se poate de mult principiul egalităţii în faţa legii. În acest sens, este necesar să se publice aceste condiţii, principiile directoare şi baremul.

 

5.         Suspectul care nu doreşte să cadă la învoială ar trebui întotdeauna să aibă posibilitatea de a nu răspunde la propunere sau să respingă oferta.

 

6.         Acceptarea tranzacţiei va înlătura definitiv exercitarea acţiunii penale, dacă suspectul va îndeplini condiţiile care i-au fost propuse.

 

7.         Autoritatea va publica, apărând anonimatul suspecţilor, un raport anual privind modul în care ea şi-a exercitat atribuţiile în legătură cu tranzacţia.

 

 

c.         Procedura simplificată în infracţiunile minore din punct de vedere al circumstanţelor

 

1.         În cazul infracţiunilor minore din punct de vedere al circumstanţelor, când starea de fapt este bine stabilită şi pare sigur că cel vizat este autorul infracţiunii, se poate apela la procedurile simplificate, adică la procedurile scrise desfăşurate de către autoritatea judiciară, trecându-se peste faza audierilor şi putându-se da direct decizii asimilate celor date de judecători, cum ar fi o ordonanţa penală.

 

2.         O asemenea ordonanţă penală trebuie să conţină elementele necesare unei bune informări a inculpatului în ceea ce priveşte consecinţele acceptării sale. Trebuie să i se aducă la cunoştinţă într-o manieră clară şi sigură că poate beneficia de o amânare pe o durată rezonabilă în scopul unei eventuale consultări cu un avocat.

 

3.         Sancţiunile aplicate prin actul de ordonanţă penală trebuie să fie limitate la sancţiuni pecuniare şi la decăderea din drepturi, fiind exclusă privarea de libertate.

 

4.         Consimţământul suspectului la ordonanţa penală poate să fie expres sau tacit şi să atragă prin sine asimilarea ordonanţei cu o hotărâre pronunţată de judecător în forma ordinară cu toate consecinţele sale de drept (aplicarea principiului ne bis in idem, posibilitatea executării silite, înscrierea în cazierul judiciar).

 

5.         Împotrivirea suspectului la ordonanţa penală, împotrivire care nu trebuie să fie motivată, atrage ipso facto anularea ordonanţei penale şi declanşarea procedurii ordinare, fără ca interdicţia reformatio in peius să fie pusă în aplicare.

 

6.         Independent de ordonanţa penală, trebuie să fie posibilă, în egală măsură, renunţarea la dezbateri în faţa instanţei când presupusul infractor cere, cu aprobarea organului de urmărire penală, să se pronunţe împotriva sa o pedeapsă alternativă, dacă Ministerul Public nu obiectează împotriva acestei proceduri şi dacă judecătorul consideră oportun să dea rezolvare unei asemenea cereri.

 

 

III.  Simplificarea procedurii judecătoreşti ordinare

 

a. Ancheta înainte şi în timpul dezbaterii în faţa instanţei

 

1.         În condiţiile în care se efectuează o anchetă prealabilă[5] sesizării instanţei de judecată aceasta trebuie să fie condusă de autoritate judiciară ca o garanţie pentru justiţiabil, dar nu trebuie să îmbrace un caracter universal sau obligatoriu.

 

2.         Ancheta prealabilă poate să fie limitată la cazurile în care pare că ea este utilă la finalizarea cazurilor şi la stabilirea nevinovăţiei sau vinovăţiei suspecţilor.

 

3.         Utilitatea anchetei prealabile trebuie să fie apreciată de către o autoritate judiciară, ţinându-se cont de rezultatele anchetei poliţieneşti, de gravitatea şi complexitatea infracţiunii, de recunoaşterea sau de nerecunoaşterea faptelor de către suspect.

 

4.         Dacă există o anchetă prealabilă, aceasta trebuie să fie efectuată după o procedură care să elimine toate formalităţile inutile şi care să evite mai ales necesitatea unei audieri formale a martorilor atunci când faptele nu sunt contestate de suspect.

 

5.         Dacă autoritatea judiciară competentă nu consideră că este utilă o anchetă prealabilă, instanţa judecătorească trebuie să fie sesizată în mod direct.

 

6.         În sistemele care cunosc ancheta prealabilă, posibilitatea de a se renunţa la această procedură trebuie să fie completată de o triplă garanţie:

– în stadiul anchetei poliţieneşti, atât prin direcţionarea şi controlul care trebuie exercitat de autoritatea judiciară asupra acţiunii poliţiei, cât şi printr-o mai bună luare în calcul a drepturilor suspectului în acest stadiu;

– arestarea preventivă a suspecţilor după finalizarea anchetei poliţieneşti până la înfăţişarea lor în faţa unei instanţe trebuie să fie controlată judiciar în toate cazurile de unul sau de mai mulţi judecători independenţi;

– în stadiul dezbaterilor, instanţa ar trebui să fie în măsură să facă investigaţii definitive, în scopul convingerii sale asupra validităţii acuzaţiei cu care a fost sesizată şi, dacă este necesar, să solicite unei autorităţi judiciare independente să facă investigaţii suplimentare.

 

7.         De fiecare dată când cutumele constituţionale şi jurisprudenţa o permit, ar trebui să se instituie fie procedura „guilty pleas” (recunoaştere a vinovăţiei) prin care inculpatul este chemat să se înfăţişeze în faţa unei instanţe într-un stadiu incipient al procedurii pentru a declara în mod public dacă recunoaşte sau neagă acuzaţiile reţinute împotriva lui, fie o procedură similară. Într-un asemenea caz, judecătorul ar trebui să poată să renunţe în tot sau în parte la faza anchetei şi să treacă imediat la analiza personalităţii inculpatului, la pronunţarea pedepsei şi, dacă este cazul, la decizia asupra reparării prejudiciului.

 

8.         i. Procedura „guilty plea” trebuie să fie aplicată de o instanţă judecătorească, în public.

 

ii. Trebuie să existe un răspuns pozitiv al inculpatului faţă de acuzaţia contra sa.

 

iii. Înainte de a se pronunţă o sancţiune în procedura „guilty plea” judecătorul trebuie să aibă posibilitatea de a asculta cele două părţi din cauză.

 

9.         Dacă la audierea sa, inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia, ancheta ar trebui să fie redusă la acele acte absolut necesare pentru stabilirea faptelor, ţinându-se cont de procedura anterioară fazei judecătoreşti. Ar trebui să se evite, mai ales în măsura în care este posibil, procedura audierii martorilor deja ascultaţi de către o autoritate judiciară.

 

 

b. Procedura dezbaterilor în faţa instanţei[6]

 

1.         Legea fiecărui stat membru ar trebui să favorizeze reunirea procedurilor penale având în cauză acelaşi acuzat oricare ar fi locul unde infracţiunile au fost comise, pentru a evita hotărâri succesive luate de către tribunale diferite.

 

2.         În timpul dezbaterilor ar trebui să se renunţe la toate formalităţile inutile. Mai ales, nu ar trebui să se poată declara o procedură nulă şi fără efect pentru anumite vicii decât în cazuri strict delimitate, fiind ştiut că neobservarea exigenţelor ar putea produce un prejudiciu real intereselor acuzării sau ale apărării.

 

3.         Statele membre ar trebui să permită jurisdicţiilor, cel puţin pentru infracţiunile minore şi ţinând seama de natura pedepsei prevăzute, să decidă în absenţa inculpatului, dacă acestuia i-au fost aduse la cunoştinţă cu respectarea formelor legale data audierii şi dreptul său de a fi reprezentat de un avocat sau într-o altă manieră.

 

 

c. Motivarea şi pronunţarea simplificată a hotărârilor judecătoreşti

1.         Soluţia trebuie pronunţată într-un termen limită, dacă inculpatul este în stare de detenţie provizorie pentru infracţiunea în cauză.

 

2.         Dacă dezbaterile sunt înregistrate pe bandă magnetică sau dacă acestea nu aduc elemente noi faţă de cele aflate deja la dosar, consemnarea în scris a derulării procesului trebuie să fie redusă la minimum şi să fie limitată la consemnări într-un proces verbal sumar.

 

3.         Dacă Constituţia o permite, atunci când decizia judecătorului priveşte infracţiuni care nu sunt grave sau dacă părţile sunt de acord, judecătorul trebuie să poată să renunţe la luarea unei hotărâri scrise şi să se limiteze la o menţiune în dosar.

 

4.         Atunci când, în alte cazuri, o hotărâre scrisă este necesară, aceasta ar trebui să se limiteze numai la menţiuni utile informării părţilor şi controlului autorităţii judecătoreşti de apel sau informării autorităţilor judiciare străine care ar putea să fie împuternicite cu executarea deciziei în privinţa motivării asupra vinovăţiei şi, unde este cazul, asupra pedepsei şi asupra despăgubirilor victimelor. În ceea ce priveşte procedura anchetei, ca şi prezentarea faptelor şi părţilor, judecătorul ar trebui într-un mod simplu să facă referiri la dosar, la concluziile scrise de către părţi, la consemnările scrise ale dezbaterilor sau la înregistrările acestora.

 

5.         Regulile relative la lecturarea integrală a hotărârii de către judecători în public, atunci când acestea există, ar trebui să fie reduse, de exemplu permiţând completului – şi dacă acesta este colegial, unuia dintre membri săi, chiar în absenţa celorlalţi membri – a se limita la o lectură a deciziei asupra culpabilităţii, pedepsei şi despăgubirii victimei.

 

6.         Comunicarea hotărârii scrise, ca şi citarea în justiţie, ar trebui să îmbrace forme simple şi rapide, precum cea poştală, la nevoie supunând inculpatul la obligaţia de a declara, în primul stadiu al procedurii, o adresă legală unde să-i poată fi trimise toate comunicările şi notificările care îi sunt destinate până la terminarea procesului.

 

 

d.         Compunerea şi specializarea completelor de judecată

 

1.         Ca principiu general, compunerea completelor de judecată ar trebui, în măsura în care Constituţia şi cutumele statelor membre o permit, să fie determinată ţinându-se cont, cu respectarea formelor legale, de gravitatea, de natura, de tehnicitatea şi de complexitatea infracţiunii.

 

2.         Atunci când infracţiunile sunt judecate de un complet de magistraţi profesionişti, numărul judecătorilor participanţi ar trebui să fie limitat la minimum. De fiecare dată când nivelul gravităţii infracţiunii o permite, infracţiunea ar trebui să fie judecată de un singur judecător.

 

3.         Intervenţia unui juriu ar trebui să fie o procedură de judecată rezervată unei categorii de infracţiuni grave bine determinate. Organizarea procesului ar trebui să tindă la facilitarea sarcinilor juriului; în special, judecătorul ar trebui să expună juraţilor pe cât se poate de clar, la începutul deliberării, problemele pe care la au de soluţionat şi normele aplicabile în speţă.

 

4.         Atunci când problema culpabilităţii este soluţionată de un juriu, sau de un complet de judecători profesionişti, sau de magistraţi profesionişti împreună cu asesori neprofesionişti, decizia trebuie să fie luată cu majoritate simplă sau calificată, nefiind necesară unanimitatea.

 

5.         Soluţionarea cazurilor în care administrarea probelor apare foarte complexă din punct de vedere tehnic, cum ar fi cele de criminalitate economică, ar trebui să fie încredinţată unor funcţionari şi unor magistraţi înzestraţi cu pregătirea, cunoştinţele şi cu experienţa necesare.

 

6.         Atunci când este cazul şi Constituţia o permite, aceste infracţiuni ar trebui să fie rezolvate de organele de urmărire penală, de instrucţie şi eventual de judecată, fie instituite, fie constituite special pentru a face faţă dificultăţilor pe care natura şi complexitatea acestor infracţiuni le aduc justiţiei penale.

 

7.         Autorităţile însărcinate cu urmărirea penală, instrucţia şi judecata unei infracţiuni ar trebui să poată, când e cazul, să dispună de asistenţa unor experţi în domenii precum psihologie, medicină, psihiatrie, contabilitate, economie, finanţe sau criminalistică, în număr suficient pentru a face faţă tehnicităţii crescânde a criminalităţii şi administrării probelor.