RECOMANDAREA NR. (98) 1 

Material preluat din EFICIENTA SI ECHITATEA JUSTITIEI – standarde europene, Bucuresti oct 2006, Proiect iniţiat şi coordonat de domnul judecător Cristi Danileţ

A COMITETULUI MINIŞTRILOR CĂTRE STATELE MEMBRE

PRIVIND MEDIEREA FAMILIALĂ

(adoptată de Comitetul Miniştrilor pe 21 ian.1998, la a 616-a reuniune a delegaţilor miniştrilor)

1.         Comitetul Miniştrilor, în baza articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,

2.         Conştientizând creşterea numărului de litigii familiale, în special a celor generate de separarea în fapt sau de divorţ şi luând în considerare consecinţele dăunătoare ale unor astfel de conflicte asupra familiilor, precum şi costurile ridicate, atât cele sociale, cât şi cele economice, pe care statele trebuie să le suporte;

3.         Luând în considerare nevoia de a proteja interesele superioare ale copilului şi  bunăstarea acestuia consacrate de către instrumentele juridice internaţionale, ţinând cont mai ales de situaţiile ce privesc custodia şi dreptul la vizită, ca urmare a separării sau a divorţului;

4.         Având în vedere dezvoltarea mijloacelor de soluţionare a litigiilor pe cale amiabilă şi recunoaşterea nevoii de a reduce proporţiile conflictului în interesul tuturor membrilor familiei;

5.         Recunoscând caracterul specific al litigiilor familiale, şi anume:

– faptul că în litigiile familiale sunt implicate persoane între care există, prin definiţie, relaţii continue şi de interdependenţă;

– faptul că litigiile familiale apar într-un context emoţional nefericit şi îl pot agrava;

– faptul că separarea sau divorţul au un impact puternic asupra tuturor membrilor familiei, îndeosebi a copiilor;

6.         Amintind Convenţia Europeană cu privire la Exercitarea DrepturilorCopiilor[1], şi în mod special articolul 13 al acestei Convenţii, care prevede recurgerea la mediere sau la alte mijloace pentru a soluţiona conflictele în care sunt implicaţi copii;

7.         Luând în considerare rezultatele cercetărilor privind folosirea medierii şi experienţele mai multor ţări în acest domeniu, care demonstrează faptul că recurgerea la medierea familială ar putea:

– să îmbunătăţească comunicarea între membrii familiei;

– să reducă proporţiile conflictului dintre părţile aflate în litigiu;

– să conducă la o rezolvare amiabilă;

– să asigure continuitatea legăturilor dintre părinţi şi copii;

– să contribuie la reducerea costurilor economice şi sociale produse de separare sau divorţ, atât pentru părţi, cât şi pentru State;

– să reducă perioada de timp necesară soluţionării conflictului;

8.         Subliniind amploarea luată de fenomenul internaţionalizării relaţiilor familiale şi problemele specifice care derivă de aici;

9.        Realizând că o serie de state au în vedere introducerea medierii familiale;

10.       Fiind convins de necesitatea de a recurge mai des la medierea familială, înţeleasă ca fiind procesul în care un terţ, imparţial şi neutru, numit mediator, asistă părţile în persoană la negociere asupra chestiunilor aflate în litigiu, încercând să ajungă la acorduri comune,

11.       Recomandă guvernelor statelor membre:

i. să introducă sau să promoveze medierea familială sau, acolo unde este cazul, să o întărească;

ii. să ia sau să întărească toate măsurile necesare în vederea implementării următoarelor principii pentru promovarea şi utilizarea medierii familiale, ca metodă adecvată soluţionării litigiilor familiale.

Principiile medierii familiale

I. Domeniul de aplicare al medierii

 a.         Medierea familială poate fi aplicată în orice litigiu dintre membrii aceleiaşi familii între care există fie legături de sânge, fie prin căsătorie, precum şi a celor între care există sau au existat legături de familie, aşa cum prevede legislaţia naţională.

b.         Cu toate acestea, statele sunt libere să stabilească chestiunile sau cazurile specifice care pot fi soluţionate prin recurgere la medierea familială.

II.  Organizarea medierii

 a.         În principiu, medierea nu trebuie să fie obligatorie.

b.         Statele sunt libere să organizeze şi să exercite medierea aşa cum consideră de cuviinţă, prin sectorul public sau cel privat.

c.         Indiferent de modul în care medierea este organizată şi exercitată, statele trebuie să se asigure de existenţa unor mijloace care să presupună:

– proceduri de selectare, instruire şi calificare a mediatorilor;

– elaborarea şi respectarea de către mediatori a unor norme de „bune practici”[2].

1. III.   Procesul de mediere

 Statele trebuie să se asigure de existenţa unor metode adecvate care să permită desfăşurarea procesului de mediere conform următoarelor principii:

i. mediatorul este imparţial faţă de părţile aflate în conflict;

ii. mediatorul este neutru în ceea ce priveşte rezultatul procesului de mediere;

iii. mediatorul respectă punctele de vedere ale părţilor şi garantează egalitatea părţilor în procesul de negociere;

iv. mediatorul nu are puterea de a impune părţilor o anumită soluţie;

v. condiţiile în care se desfăşoară medierea familială trebuie să garanteze dreptul la viaţă privată;

vi. discuţiile care au loc pe durata procesului de mediere sunt confidenţiale şi nu pot fi dezvăluite, decât cu acordul părţilor sau dacă legislaţia naţională permite acest lucru;

vii. când este cazul, mediatorul trebuie să informeze părţile de posibilitatea de a recurge la consiliere maritală sau la alte forme de consiliere, ca mijloc de soluţionare a problemelor conjugale sau familiale;

viii. mediatorul trebuie să acorde o atenţie sporită bunăstării şi interesului superior ale copilului, trebuie să încurajeze părinţii să se concentreze asupra nevoilor copilului şi trebuie să reamintească părinţilor faptul că principala lor responsabilitate este de a asigura bunăstarea copiilor lor, precum şi necesitatea de a-şi informa şi consulta copiii în acest sens;

ix. mediatorul trebuie să se preocupe în mod special să afle dacă una din părţi a fost supusă în trecut violenţelor sau dacă acest lucru se poate întâmpla în viitor, şi ce efecte ar putea acestea să aibă asupra părţilor implicate în negociere; în aceste condiţii, mediatorul trebuie să decidă dacă este recomandat procesul de mediere;

x. mediatorul poate oferi informaţii cu caracter juridic, dar nu trebuie să ofere consultanţă juridică. Dacă este necesar, mediatorul trebuie să informeze părţile cu privire la posibilitatea de a consulta un avocat sau un alt profesionist.

 IV. Statutul acordurilor obţinute pe calea medierii

 Statele trebuie să faciliteze aprobarea acordurile obţinute pe calea medierii de către o autoritate judiciară sau o altă autoritate competentă, dacă acest lucru este cerut de părţi, şi să asigure mecanismele de executare a acestor acorduri, conform legislaţiei naţionale.

 V. Medierea şi procedurile din faţa autorităţilor judiciare sau altor autorităţi competente

 a.         Statele trebuie să recunoască autonomia procesului de mediere şi posibilitatea ca acesta să se desfăşoare înaintea, în timpul sau ulterior unei proceduri judiciare.

b.         Statele trebuie să garanteze mecanisme care:

i. să permită întreruperea procedurilor judiciare în curs în scopul medierii;

ii. să asigure posibilitatea ca, în aceste cazuri, autoritatea judiciară sau altă autoritate competentă să poată lua decizii urgente pentru a proteja părţile, copiii sau patrimoniul acestora;

iii. să permită informarea autorităţii judiciare sau altei autorităţi competente dacă  părţile continuă sau nu procesul de mediere şi dacă au ajuns sau nu la un acord.

VI. Promovarea şi accesul la mediere

 a.         Statele trebuie să promoveze dezvoltarea medierii familiale, îndeosebi prin programe de informare a publicului, pentru o mai bună înţelegere a acestui mijloc de soluţionare amiabilă a litigiilor familiale.

b.         Statele sunt libere să stabilească, în cazuri specifice, metodele adecvate de informare cu privire la mediere ca proces alternativ de soluţionare a litigiilor familiale (de exemplu, prevăzând o întâlnire între părţi şi mediator), şi permiţând prin aceasta părţilor să hotărască dacă este posibil şi indicat pentru ele să recurgă la mediere asupra chestiunilor care fac obiectul litigiului.

c.         De asemenea, statele trebuie să se străduiască să ia măsurile necesare pentru a permite accesul la medierea familială, inclusiv la medierea internaţională şi să contribuie astfel la răspândirea acestui mijloc de soluţionare în mod amiabil a litigiilor familiale.

 VII. Alte mijloace de soluţionare a litigiilor

 Statele pot examina aplicabilitatea principiilor relative la procesul de mediere, enunţate în prezenta Recomandare, şi în cazul altor mijloace de soluţionare a litigiilor.

 VIII. Elemente internaţionale

 a.        Statele trebuie să aibă în vedere înfiinţarea unor mecanisme care să permită, atunci când este cazul, recurgerea la mediere în situaţiile care implică elemente de extraneitate, mai ales în chestiunile legate de copii, cu deosebire în cele care privesc custodia şi dreptul la vizită atunci când părinţii locuiesc sau vor locui în state diferite.

 b.        Medierea internaţională poate fi considerată o metodă adecvată ce permite părinţilor să organizeze sau să reorganizeze custodia şi dreptul la vizită, sau să rezolve neînţelegerile apărute ulterior hotărârilor care privesc aceste chestiuni. Cu toate acestea, în eventualitatea îndepărtării sau a reţinerii copilului împotriva legii, nu trebuie să se recurgă la medierea internaţională, dacă acest lucru va întârzia returnarea rapidă a copilului.

c.         Toate principiile subliniate mai sus sunt aplicabile şi în cazul medierii internaţionale.

d.         Statele trebuie să promoveze cât mai mult cooperarea între serviciile existente ce se ocupă de medierea familială, în scopul facilitării accesului la medierea internaţională.

e.         Având în vedere natura deosebită a medierii internaţionale, mediatorii internaţionali trebuie să fie instruiţi special în acest scop.

***