In ceea ce priveste aplicarea si dezvoltarea medierii in Europa, Comisia Europeana raporteaza ca unele state au recurs la stimulente sau sanctiuni pentru partile din conflict care apeleaza la mediere sau care refuza medierea in mod nejustificat. Deasemeni, referitor la forta executorie a acordului de mediere, Comisia sintetizeaza ca cea mai bună practică ar consta în a permite unei părți să solicite executarea acordului, chiar și fără consimțământul explicit al celeilalte părți
Redam mai jos in extras cateva idei din Raportul Comisiei Europene din 26.08.2016.
Din studiu reiese că medierea este obligatorie în anumite cazuri specifice, în 5 state membre. De exemplu, în Italia, medierea este obligatorie în numeroase și diverse tipuri de litigii, în Ungaria și Croația, în anumite chestiuni în domeniul dreptului familiei.
Numeroase state membre promovează recurgerea la mediere prin acordarea de stimulente financiare părților. 13 state membre oferă stimulente financiare pentru mediere prin reducerea sau rambursarea integrală a taxelor și costurilor procedurilor judiciare, dacă se ajunge la un acord prin mediere în intervalul de timp în care procedurile judiciare sunt suspendate. De exemplu, în Slovacia 30 %, 50 % sau 90 % din cheltuielile de judecată sunt rambursate, în funcție de stadiul procedurilor în care se ajunge la o soluționare prin mediere. În unele state membre, medierea în sine este oferită gratuit sau la un cost redus, în funcție de situația economică a părților.
5 state membre impun sancțiuni ca mijloc de încurajare a utilizării medierii. În Ungaria există sancțiuni pentru părțile care, după ce au încheiat un acord de mediere, se adresează totuși instanței sau nu își mai îndeplinesc obligațiile asumate în cadrul unui acord de mediere. În Irlanda, sancțiunile se aplică în cazul unui refuz nejustificat de a lua în considerare posibilitatea medierii. În Italia, partea care a avut câștig de cauză în procedura contencioasă nu poate recupera cheltuielile de judecată în cazul în care aceasta a respins o propunere de mediere cu aceleași dispoziții ca și hotărârea Curții. Există, de asemenea, sancțiuni în cazurile în care medierea este obligatorie, iar părțile nu fac apel la aceasta, ci, în schimb, se adresează instanței. În Polonia, în cazul în care o parte care a convenit în prealabil la procedura de mediere refuză în mod neîntemeiat să participe la aceasta, instanța poate decide ca aceasta să suporte cheltuielile de judecată, indiferent de rezultatul cauzei. În Slovenia, instanța poate obliga o parte care refuză în mod neîntemeiat trimiterea cauzei spre mediere în cadrul instanței la plata integrală sau parțială a cheltuielilor de judecată ale părții adverse.
Utilizarea stimulentelor pare a fi utilă în a motiva părțile să recurgă la mediere. Costurile legate de soluționarea unui litigiu reprezintă un factor important pentru părți atunci când decid dacă să încerce medierea sau să intenteze proces. Prin urmare, stimulentele financiare care, din punct de vedere economic, fac mai atractivă medierea decât procedurile judiciare, pot fi considerate o bună practică.
Toate statele membre prevăd caracterul executoriu al acordurilor de mediere, după cum se prevede în directivă. Unele state membre au mers dincolo de cerințele directivei: Belgia, Republica Cehă, Ungaria și Italia nu prevăd în mod explicit consimțământul tuturor părților la diferend pentru cererea de punere în executare a acordului de mediere. În Grecia și Slovacia, cererea de punere în executare poate fi formulată de una dintre părți fără consimțământul explicit al celeilalte părți. În conformitate cu legislația poloneză, prin semnarea acordului, părțile își dau consimțământul de a solicita aprobarea instanței pentru executare. Unii respondenți care consideră practicile ca nefiind eficace sunt de părere că toate acordurile rezultate în urma medierii ar trebui să fie executorii, independent de voința părților. Într-adevăr, pentru a se asigura eficacitatea medierii, cea mai bună practică ar consta în a permite unei părți să solicite executarea acordului, chiar și fără consimțământul explicit al celeilalte părți.
Statele membre ar trebui, atunci când este necesar și oportun, să-și intensifice eforturile de a promova și de a încuraja recurgerea la mediere prin intermediul unor mijloace și mecanisme diverse prevăzute în directivă și abordate în prezentul raport. În special, ar trebui să fie făcute eforturi suplimentare la nivel național pentru a crește numărul de cazuri în care instanțele invită părțile să recurgă la mediere pentru a soluționa litigiul. Următoarele pot fi considerate drept exemple de bune practici în acest sens: obligația părților de a preciza în cererile lor introductive dacă au recurs la mediere, în special în domeniul dreptului familiei, sesiunile de informare obligatorii în cadrul procedurii judiciare și obligația instanțelor de a analiza posibilitatea medierii în fiecare etapă a procedurilor judiciare, stimulentele financiare care, din punct de vedere economic, fac mai atractivă pentru părți medierea decât procedurile judiciare, asigurarea executării fără a impune în mod necesar consimțământul tuturor părților la acord.
Ti-a placut acest articol? Cu siguranta o sa le placa si prietenilor tai! Share it.