26.08.2016 – Raportul Comisiei Europene privind medierea | Informații la zi despre Mediere, Avocat și Mediator autorizat ILIE DORIN

26.08.2016 – Raportul Comisiei Europene privind medierea

Postat de Mediator Autorizat DORIN ILIE in data de 15 septembrie , 2016

RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN, CONSILIU ȘI COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN

privind aplicarea Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială

1.Introducere

1.1.Obiectiv

Directiva 2008/52/CE privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială, 1 inclusiv în domeniul dreptului familiei, are scopul de a facilita accesul la soluționarea alternativă a litigiilor (SAL) și de a promova soluționarea pe cale amiabilă a acestora, prin încurajarea utilizării medierii și prin asigurarea unei corelări adecvate între mediere și procedurile judiciare. Aceasta se aplică, în cazul litigiilor transfrontaliere, în materie civilă și comercială și trebuia să fie transpusă în legislația națională până la 21 mai 2011. Această evaluare a aplicării directivei se efectuează în conformitate cu articolul 11 din directivă.

Obiectivul de a asigura un acces mai bun la justiție, ca parte a politicii Uniunii Europene de stabilire a unui spațiu de libertate, securitate și justiție, cuprinde accesul la proceduri judiciare, precum și la metodele de soluționare extrajudiciară a litigiilor. Medierea poate asigura o soluționare extrajudiciară rapidă și eficientă din perspectiva costurilor a litigiilor în materie civilă și comercială, prin intermediul unor proceduri adaptate nevoilor părților. Este mai probabil ca părțile să se conformeze în mod voluntar acordurilor rezultate în urma medierii. Aceste avantaje sunt și mai pronunțate în situațiile transfrontaliere.

Deși medierea este în general benefică în materie civilă și comercială, ar trebui evidențiată importanța sa deosebită în domeniul dreptului familiei. Medierea poate să creeze un climat constructiv pentru discuții și să asigure înțelegeri echitabile între părinți. Mai mult, soluțiile amiabile au potențialul de a fi de lungă durată și pot viza, în plus față de reședința principală a copilului, și acordurile cu privire la vizitarea copilului sau acordurile privind întreținerea copilului.

1.2.Context

Directiva în cauză a fost prima măsură menită să încurajeze medierea în general în cadrul litigiilor civile și comerciale. După adoptarea directivei, activitatea legată de mediere a fost continuată la nivelul UE:

• Începând cu anul 2012, îmbunătățirea calității, a independenței și a eficienței sistemelor judiciare a constituit un element central al semestrului european. Tabloul de bord al UE privind justiția contribuie la semestrul european și ajută statele membre să își mărească gradul de eficacitate al sistemelor judiciare. Tabloul de bord include și date privind activitățile întreprinse de statele membre pentru a promova utilizarea voluntară a metodelor de soluționare alternativă a litigiilor. Comisia încurajează colectarea și schimbul de informații cu privire la practici și metode pentru a promova utilizarea voluntară a SAL. Promovarea SAL include publicitatea personalizată (broșuri, sesiuni de informare), colectarea și publicarea datelor și evaluarea eficacității metodelor de soluționare alternativă a litigiilor și a disponibilității asistenței juridice pentru SAL. 2

• În cadrul Rețelei judiciare europene în materie civilă și comercială, un grup de lucru a elaborat o serie de recomandări care vizează sporirea ratei de utilizare a medierii familiale în context transfrontalier, în special în cazurile de răpire a copiilor. În cadrul portalului european e-justiție a fost creată o secțiune separată dedicată medierii transfrontaliere 3 în domeniul dreptului familiei pentru a furniza informații cu privire la sistemele naționale de mediere.

• În plus, prin intermediul programului „Justiție” 4 , Comisia cofinanțează diferite proiecte privind promovarea medierii și formarea judecătorilor și a practicienilor.

• În fine, Directiva 2013/11/UE privind soluționarea alternativă a litigiilor în materie de consum („Directiva SAL”) 5 și Regulamentul (UE) nr. 524/2013 privind soluționarea online a litigiilor în materie de consum („Regulamentul SOL”) 6 garantează faptul că consumatorii pot apela la entități de calitate de soluționare alternativă a litigiilor pentru toate tipurile de litigii contractuale cu comercianții și instituie o platformă electronică la nivelul UE pentru litigiile în materie de consum care decurg din tranzacțiile online cu comercianții ( www.ec.europa.eu/odr ).

1.3.Surse de informații

Prezentul raport se bazează pe informațiile culese din diferite surse:

• În 2013 a fost efectuat un studiu privind punerea în aplicare a directivei. 7 Acest studiu a fost actualizat în 2016. 8

• În 2014, un grup de lucru din cadrul Rețelei judiciare europene în materie civilă și comercială a pregătit un document privind promovarea medierii familiale internaționale în cazurile de răpiri internaționale de copii.

• Rezultatele studiului și experiențele statelor membre în punerea în aplicare a directivei au fost discutate în cadrul reuniunii Rețelei judiciare europene în materie civilă și comercială care a avut loc în iulie 2015.

• În fine, în perioada 18 septembrie — 18 decembrie 2015 a fost realizată o consultare publică online 9 . 562 de răspunsuri au fost transmise de către persoanele interesate, mediatori, judecători, avocați și alți practicieni în domeniul dreptului, cadre universitare, organizații, autorități publice și state membre.

2.Evaluare generală

Evaluarea arată că, în general, directiva a oferit valoare adăugată europeană. Prin creșterea gradului de conștientizare în rândul legiuitorilor naționali cu privire la avantajele medierii, punerea în aplicare a Directivei privind medierea a avut un impact semnificativ asupra legislației mai multor state membre. Impactul directivei asupra statelor membre variază în funcție de nivelul preexistent al sistemelor lor naționale de mediere:

• 15 state membre dispuneau deja de un amplu sistem de mediere în vigoare înainte de adoptarea directivei. În aceste state membre, directiva nu a adus nicio modificare sistemului lor sau a adus modificări limitate.

• 9 state membre fie dispuneau de norme dispersate de reglementare a medierii, fie medierea în sectorul privat era bazată pe autoreglementare. În aceste state membre, transpunerea directivei a determinat adoptarea unor modificări substanțiale ale cadrului de mediere existent.

• 4 state membre au adoptat sisteme de mediere pentru prima dată ca urmare a transpunerii directivei. În aceste state membre, directiva a declanșat instituirea unor cadre legislative adecvate pentru reglementarea medierii.

Având în vedere faptul că transpunerea directivei a determinat adoptarea unor modificări substanțiale ale cadrului de mediere existent sau introducerea unui amplu sistem de mediere, se poate afirma că a fost realizat un pas important în promovarea accesului la soluționarea alternativă a litigiilor și în asigurarea unui raport echilibrat între mediere și procedurile judiciare.

Cu toate acestea, au fost identificate unele dificultăți privind funcționarea în practică a sistemelor de mediere naționale. Aceste dificultăți sunt legate, în principal, de lipsa unei „culturi de mediere” în statele membre, de cunoașterea insuficientă a modului de tratare a cazurilor transfrontaliere, de nivelul scăzut al conștientizării medierii și de funcționarea mecanismelor de control al calității pentru mediatori. O serie de respondenți la consultarea publică au afirmat că medierea nu este încă suficient de cunoscută și că este în continuare necesară o „schimbare culturală” pentru a se asigura că cetățenii au încredere în mediere. De asemenea, aceștia au subliniat că judecătorii și instanțele încă au rețineri în a trimite părțile să recurgă la mediere.

Respondenții din cadrul consultării publice au recunoscut rolul important al medierii nu doar în cadrul litigiilor comerciale, ci în special în materie de drept al familiei (cu precădere în cadrul procedurilor privind custodia copiilor, drepturile de acces și cazurile de răpire de copii).

3.Aspecte specifice ale evaluării

3.1.Date statistice privind medierea

Studiul și consultarea publică arată că este foarte dificil să se obțină date statistice complete privind medierea, de exemplu, numărul cauzelor mediate, durata medie și rata de succes ale proceselor de mediere, cu un accent special pe medierea transfrontalieră. În special, nu există date cuprinzătoare și comparabile pentru întreaga jurisdicție. Cu toate acestea, în cadrul consultării, mulți mediatori au furnizat informații privind propria lor activitate, în special numărul de medieri efectuate și rata de succes, aceasta fiind adesea impresionantă. Alții au afirmat că rata de succes depindea de numărul de părți, obiectul în cauză și situația individuală, factori care, în opinia lor, au, de asemenea, un impact asupra duratei procedurilor. Alții și-au exprimat regretul cu privire la faptul că, fără o bază de date fiabilă, este foarte dificil să se pledeze pentru mediere și pentru eficiența acesteia și să se câștige încrederea publică. În general, respondenții au părut să fie de acord că medierea realizează economii de costuri semnificative într-o gamă largă de litigii civile și comerciale și că, în multe cazuri, reduce semnificativ timpul necesar pentru rezolvarea unui litigiu.

Cu toate că este recunoscut faptul că, datorită naturii „neoficiale” a medierii în comparație cu procedurile formale în instanță, este mai dificil să se obțină date cuprinzătoare cu privire la mediere, o bază de date mai solidă ar fi de o importanță semnificativă pentru promovarea în continuare a utilizării medierii. Rețeaua judiciară europeană în materie civilă și comercială a început să acționeze pentru a îmbunătăți colectarea datelor naționale privind punerea în aplicare a instrumentelor Uniunii în materie civilă și comercială, inclusiv a Directivei 2008/52/CE.

3.2.Domeniul de aplicare [articolul 1 alineatul (2)]

Aproape toate statele membre au extins domeniul de aplicare al măsurilor lor de transpunere a directivei pentru a cuprinde nu doar cauzele transfrontaliere, ci și cauzele interne. Numai trei state membre au ales să transpună directiva exclusiv cu privire la cauzele transfrontaliere, utilizând definiția cauzelor „transfrontaliere” din directivă. Extinderea domeniului de aplicare la cauzele interne este de salutat, deoarece numărul cauzelor interne îl depășește cu mult pe cel al cauzelor transfrontaliere. Dispozițiile directivei se extind astfel în afara domeniului de aplicare al directivei, spre beneficiul utilizatorilor medierii. Extinderea domeniului de aplicare al directivei la cauzele interne arată, de asemenea, că, în general, statele membre au dorit să trateze în mod similar cauzele interne și cele transfrontaliere. Ținând seama de conținutul dispozițiilor directivei, într-adevăr, nu există niciun motiv pentru a distinge între cele două tipuri de cauze.

În plus, ar trebui remarcat faptul că, în timp ce în practică dreptul familiei pare a fi domeniul în care medierea este utilizată în cea mai mare măsură, directiva se aplică în toate spețele civile și comerciale. Un domeniu în care medierea este în continuare insuficient dezvoltată este cel al procedurii de insolvență. Trebuie amintit că, în recomandarea sa privind o nouă abordare a eșecului în afaceri și a insolvenței, Comisia a încurajat numirea mediatorilor de către instanțe în cazul în care ele consideră că acest lucru este necesar pentru a acorda debitorului și creditorilor asistență pentru desfășurarea cu succes a negocierilor legate de un plan de restructurare.

3.3.Mecanisme de control al calității [articolul 4 alineatul (1)]

3.3.1.Codurile de conduită

Adoptarea de coduri de conduită la nivel național este percepută de către părțile interesate drept un instrument important pentru a asigura calitatea medierii. 19 state membre impun elaborarea de coduri de conduită și aderarea la acestea, în timp ce în alte state membre furnizorii de servicii de mediere își stabilesc propriile coduri de etică. În unele cazuri, statele membre au depășit cerințele minime prevăzute de directivă, prin impunerea obligativității aderării la coduri de conduită de către mediatori și organizațiile de mediere. Codul european de conduită pentru mediatori 10 joacă un rol cheie în acest context, fie deoarece este direct utilizat de către părțile interesate, fie deoarece a inspirat coduri naționale sau sectoriale. În unele state membre, aderarea la Codul european este prevăzută de lege, în timp ce în alte state membre acest cod este aplicat în practică fără a fi prevăzut de lege. Majoritatea părților interesate au fost de părere că încurajarea elaborării unor coduri voluntare de conduită și a aderării la acestea de către mediatori și organizațiile care furnizează servicii de mediere impuse de directivă a fost eficientă. Se pare, așadar, că, în ceea ce privește codurile de conduită, punerea în aplicare a directivei este, în ansamblu, satisfăcătoare.

3.3.2.Standarde de calitate pentru furnizarea serviciilor de mediere

18 state membre dispun de norme referitoare la mecanismele de control al calității privind furnizarea serviciilor de mediere. Majoritatea statelor membre au proceduri obligatorii de acreditare pentru mediatori și au creat registre pentru aceștia. În cazul în care legislația nu prevede registre sau proceduri de acreditare, organizațiile de mediere și-au stabilit, de regulă, propriile proceduri și registre. În prezent există o mare varietate de mecanisme de control al calității în UE.

În cadrul consultării, un număr mare de respondenți s-au pronunțat în favoarea dezvoltării unor standarde de calitate la nivel european pentru furnizarea serviciilor de mediere, printre care, în special, un număr mare de mediatori. Cu toate acestea, nu a existat aproape nicio susținere din partea statelor membre.

Respondenții care s-au pronunțat în favoarea dezvoltării unor standarde de calitate la nivel european s-au împărțit între cei în favoarea unor standarde uniforme la nivelul UE pe care le consideră necesare pentru a promova în continuare recurgerea la mediere și cei în favoarea unor standarde minime care să asigure coerența, dar care să permită, de asemenea, să se țină seama de diferențele locale între culturile de mediere. Alții au subliniat că standardele europene ar trebui să se bazeze pe cele mai înalte standarde naționale existente, pentru a evita ca ele să devină un produs al celui mai mic numitor comun.

Respondenții care au fost împotriva dezvoltării unor standarde de calitate la nivel european au susținut că astfel de standarde nu sunt necesare pentru succesul medierii, că standardele naționale sunt prea diferite, că dezvoltarea acestor standarde ar trebui să fie lăsată la latitudinea statelor membre sau că autoreglementarea pe fiecare piață națională este suficientă. Ei au subliniat, de asemenea, că în statele membre există importante diferențe de natură culturală și juridică privind soluționarea litigiilor, care afectează modul în care părțile recurg la mediere. Uniformitatea ar restrânge posibilitățile de alegere ale consumatorului și ar conduce la litigii. Cel mult, Uniunea Europeană ar trebui să promoveze și să faciliteze schimbul de bune practici.

Având în vedere reticența statelor membre față de standardele de calitate obligatorii la nivelul UE, însă și sprijinul semnificativ din partea părților interesate, o soluție ar putea consta în furnizarea de finanțare UE pentru dezvoltarea de către părțile interesate a standardelor de calitate la nivel european pentru furnizarea serviciilor de mediere în contextul activității Comitetului European de Standardizare (CEN) în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 1025/2012 privind standardizarea europeană, de exemplu pentru un acord cu privire la un grup de lucru al CEN (CWA). În ciuda faptului că, în principiu, activitatea CWA ar trebui să fie întrutotul determinată de piață, finanțarea respectivă este posibilă doar dacă este considerată „necesară și adecvată pentru a veni în sprijinul legislației și politicilor Uniunii”. 11

3.4.Formarea mediatorilor [articolul 4 alineatul (2)]

17 state membre încurajează formarea sau o reglementează în parte sau în detaliu în legislația lor națională. Depășind cerințele minime ale directivei, majoritatea statelor membre reglementează formarea inițială a mediatorilor și stabilesc obligativitatea acesteia. De asemenea, multe state membre impun o cerință de formare continuă. În statele membre în care nu este reglementată formarea, de regulă, organizațiile de mediere pun la dispoziție servicii de formare în mod voluntar.

În cadrul procesului de consultare, o mare majoritate a respondenților a considerat că încurajarea formării inițiale și a formării continue a mediatorilor prevăzute de directivă a fost eficace. Alții au subliniat nivelurile de inegalitate și de divergență între diferitele state membre în ceea ce privește crearea, recunoașterea, creșterea și dezvoltarea profesiei de mediator. În opinia lor, există un anumit teren comun, dar puține sinergii între diferitele jurisdicții în ceea ce privește formarea și procesul de stabilire a standardelor. Aceștia consideră că formarea mediatorilor în Europa variază semnificativ în ceea ce privește orele necesare și conținutul formării.

În cazurile referitoare la medierea în materie de drept al familiei, Rețeaua judiciară europeană în materie civilă și comercială a subliniat importanța pentru cetățeni a accesului la mediatori care au beneficiat de o formare profesională specifică în medierea familială internațională și în cazurile de răpire a copiilor.

Pentru a promova în continuare formarea mediatorilor, Comisia va continua să cofinanțeze diferite proiecte legate de formarea privind medierea prin intermediul programului „Justiție”.

3.5.Recurgerea la mediere [articolul 5 alineatul (1)]

Toate statele membre prevăd posibilitatea ca instanțele să invite părțile să recurgă la mediere sau, cel puțin, să participe la ședințele de informare privind medierea. În unele state membre, participarea la astfel de ședințe de informare este obligatorie, la inițiativa unui judecător (de exemplu, în Republica Cehă) sau în ceea ce privește litigii specifice prevăzute de lege, cum ar fi litigiile familiale (Lituania, Luxemburg, Anglia și Țara Galilor). În unele state membre este obligatoriu ca avocații să își informeze clienții cu privire la posibilitatea de a recurge la mediere sau ca cererile prezentate instanței să confirme dacă s-a încercat medierea sau dacă există motive care ar împiedica o astfel de încercare. În unele state membre, sistemele de mediere au fost concepute pentru a satisface cerințele unor proceduri specifice, de exemplu atunci când se aplică termene stricte. De exemplu, în Țările de Jos, judecătorul de cameră preliminară va discuta în principal despre posibilitatea medierii transfrontaliere cu părinții care doresc să recurgă la mediere în cazurile de răpire a copiilor de către părinți. Medierea transfrontalieră începe în ziua următoare ședinței preliminare și se încheie în termen de trei zile. În cazul unui rezultat pozitiv, rezultatele sunt prezentate imediat judecătorului care se ocupă de caz. În Regatul Unit, în orice moment în cursul procedurilor judiciare, judecătorii trebuie să analizeze dacă sistemele alternative de soluționare a litigiilor, inclusiv medierea, ar putea fi adecvate pentru a soluționa litigiul. În astfel de cazuri, judecătorul va invita părțile să recurgă la sistemul respectiv.

O majoritate semnificativă a părților interesate au considerat practicile care au scopul de a motiva părțile să recurgă la mediere ca nefiind eficace. Acestea au afirmat că astfel de invitații sunt transmise prea rar, din cauza faptului că judecătorii nu cunosc instituția medierii sau nu au încredere în aceasta. Respondenții care au considerat practicile ca fiind eficace au făcut referire, în principal, la domeniul dreptului familiei.

Din cele de mai sus reiese că practicile menite să stimuleze părțile să recurgă la mediere, în afara cazurilor specifice descrise mai sus, nu sunt încă satisfăcătoare la modul general. Prin urmare, ar trebui depuse eforturi suplimentare la nivel național, în conformitate cu sistemele de mediere în vigoare. Respondenții au evidențiat următoarele măsuri din legislația națională ca fiind deosebit de utile: obligația părților de a preciza în cererile introductive dacă au recurs la mediere, ceea ce ar reaminti posibilitatea de a recurge la mediere nu numai judecătorilor care examinează cererile introductive, ci și avocaților care oferă asistență juridică părților, sesiunile de informare obligatorii în cadrul procedurilor judiciare și obligația instanțelor de a lua în considerare medierea în fiecare etapă a procedurilor judiciare, în special în domeniul dreptului familiei.

3.6.Legislația în temeiul căreia recurgerea la mediere este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sancțiuni [articolul 5 alineatul (2)]

Din studiu reiese că medierea este obligatorie în anumite cazuri specifice, în 5 state membre. De exemplu, în Italia, medierea este obligatorie în numeroase și diverse tipuri de litigii, în Ungaria și Croația, în anumite chestiuni în domeniul dreptului familiei.

Numeroase state membre promovează recurgerea la mediere prin acordarea de stimulente financiare părților. 13 state membre oferă stimulente financiare pentru mediere prin reducerea sau rambursarea integrală a taxelor și costurilor procedurilor judiciare, dacă se ajunge la un acord prin mediere în intervalul de timp în care procedurile judiciare sunt suspendate. De exemplu, în Slovacia 30 %, 50 % sau 90 % din cheltuielile de judecată sunt rambursate, în funcție de stadiul procedurilor în care se ajunge la o soluționare prin mediere. În unele state membre, medierea în sine este oferită gratuit sau la un cost redus, în funcție de situația economică a părților.

De asemenea, se acordă stimulente financiare sub formă de asistență judiciară. Statele membre aplică reguli diferite pentru diferite tipuri de litigii sau procese de mediere. De exemplu, în Germania, asistența judiciară se aplică întotdeauna în cazul medierii în instanță, dar este limitată în ceea ce privește procedurile extrajudiciare privind medierea. În Slovenia, aceasta se aplică numai în cazul medierii în instanță. În Luxemburg, asistența judiciară este disponibilă pentru medierea în instanță și medierea familială realizată de un mediator certificat. În Italia, asistența judiciară este disponibilă pentru medierea obligatorie. În acest context, trebuie subliniat faptul că articolul 10 din Directiva 2003/8/CE extinde dreptul la asistență judiciară în cazul litigiilor transfrontaliere asupra procedurilor extrajudiciare, inclusiv asupra medierii, atunci când legislația impune părților să le utilizeze sau dacă părțile în litigiu sunt obligate de către instanță să recurgă la acestea.

5 state membre impun sancțiuni ca mijloc de încurajare a utilizării medierii. În Ungaria există sancțiuni pentru părțile care, după ce au încheiat un acord de mediere, se adresează totuși instanței sau nu își mai îndeplinesc obligațiile asumate în cadrul unui acord de mediere. În Irlanda, sancțiunile se aplică în cazul unui refuz nejustificat de a lua în considerare posibilitatea medierii. În Italia, partea care a avut câștig de cauză în procedura contencioasă nu poate recupera cheltuielile de judecată în cazul în care aceasta a respins o propunere de mediere cu aceleași dispoziții ca și hotărârea Curții. Există, de asemenea, sancțiuni în cazurile în care medierea este obligatorie, iar părțile nu fac apel la aceasta, ci, în schimb, se adresează instanței. În Polonia, în cazul în care o parte care a convenit în prealabil la procedura de mediere refuză în mod neîntemeiat să participe la aceasta, instanța poate decide ca aceasta să suporte cheltuielile de judecată, indiferent de rezultatul cauzei. În Slovenia, instanța poate obliga o parte care refuză în mod neîntemeiat trimiterea cauzei spre mediere în cadrul instanței la plata integrală sau parțială a cheltuielilor de judecată ale părții adverse.

Există controverse cu privire la obligativitatea medierii. Unele părți interesate au ajuns la concluzia că lipsa obligativității medierii împiedică promovarea acesteia. 12 Altele, pe de altă parte, consideră că, prin însăși natura sa, medierea nu poate fi decât voluntară pentru a funcționa în mod corespunzător și că aceasta și-ar pierde atractivitatea în comparație cu procedurile judiciare, în cazul în care ar deveni obligatorie.

Este important să se reamintească faptul că medierea obligatorie afectează exercitarea dreptului la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Majoritatea părților interesate se declară în favoarea unei abordări mai degrabă obligatorii în materie de mediere. Cu toate acestea, majoritatea statelor membre și a reprezentanților mediului academic se opun. Dintre cei în favoarea unei abordări mai degrabă obligatorii, un grup de respondenți a susținut medierea obligatorie pentru anumite categorii de cauze (de exemplu, cauzele comerciale, dreptul familiei, dreptul muncii sau cererile cu valoare redusă). Într-o mai mică măsură a fost susținută ideea obligativității medierii pentru orice tip de cauză.

S-a înregistrat, în general, doar un sprijin redus pentru sancționarea neutilizării medierii, cu toate că a existat un oarecare sprijin pentru ideea imputării cheltuielilor de judecată părților care resping medierea fără motive. Încurajarea părților să recurgă la mediere a fost, în general, sprijinită. Printre exemplele de stimulente utile menționate de respondenți se numără taxele judiciare mai mici pentru părțile care au încercat să soluționeze litigiul prin mediere înainte de depunerea cererii, deducerile fiscale eficiente și atractive, medierea gratuită sau cel puțin sprijinul financiar acordat de către stat pentru serviciile de mediere.

Utilizarea stimulentelor pare a fi utilă în a motiva părțile să recurgă la mediere. Costurile legate de soluționarea unui litigiu reprezintă un factor important pentru părți atunci când decid dacă să încerce medierea sau să intenteze proces. Prin urmare, stimulentele financiare care, din punct de vedere economic, fac mai atractivă medierea decât procedurile judiciare, pot fi considerate o bună practică. Impunerea medierii în cadrul unei proceduri judiciare ar putea fi luată în considerare în cazul în care părțile, datorită naturii relației lor, ar putea avea motive pentru dezacorduri repetate sau chiar pentru inițierea repetată a procedurilor judiciare, precum în cazul anumitor chestiuni în materie de dreptul familiei (de exemplu, drepturile de vizitare a copiilor) sau al litigiilor dintre vecini. Ar trebui subliniat faptul că, și în astfel de cazuri, trebuie să fie respectat dreptul de acces la sistemul judiciar, care este garantat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Având în vedere cele de mai sus, articolul 5 alineatul (2) din directivă poate fi considerat corespunzător.

3.7.Caracterul executoriu al acordurilor rezultate în urma medierii (articolul 6)

Toate statele membre prevăd caracterul executoriu al acordurilor de mediere, după cum se prevede în directivă. Unele state membre au mers dincolo de cerințele directivei: Belgia, Republica Cehă, Ungaria și Italia nu prevăd în mod explicit consimțământul tuturor părților la diferend pentru cererea de punere în executare a acordului de mediere. În Grecia și Slovacia, cererea de punere în executare poate fi formulată de una dintre părți fără consimțământul explicit al celeilalte părți. În conformitate cu legislația poloneză, prin semnarea acordului, părțile își dau consimțământul de a solicita aprobarea instanței pentru executare.

Pot exista excepții de la regula generală privind caracterul executoriu al acordurilor rezultate în urma medierii. Astfel de excepții pot interveni, de exemplu, atunci când acordul contravine ordinii publice sau interesului copiilor în rezolvarea litigiilor de familie.

Majoritatea părților interesate consideră că practicile referitoare la caracterul executoriu al acordurilor rezultate în urma medierii sunt eficace. Acestea au susținut că necesitatea executării unui acord care rezultă în urma medierii intervine extrem de rar. În opinia lor, însăși natura medierii lasă să se întrevadă faptul că, odată ce și-au dat consimțământul, părțile vor respecta acordul. Unii respondenți care consideră practicile ca nefiind eficace sunt de părere că toate acordurile rezultate în urma medierii ar trebui să fie executorii, independent de voința părților. Într-adevăr, pentru a se asigura eficacitatea medierii, cea mai bună practică ar consta în a permite unei părți să solicite executarea acordului, chiar și fără consimțământul explicit al celeilalte părți.

3.8.Confidențialitatea medierii (articolul 7)

Confidențialitatea medierii este protejată în toate statele membre astfel cum se prevede în directivă și, prin urmare, directiva a fost transpusă în mod corect. Unele state membre au mers dincolo de cerințele directivei și au introdus norme mai stricte. De exemplu, în Malta, mediatorii au obligația de a nu divulga dacă s-a ajuns la un acord pe parcursul medierii, informația respectivă putând fi divulgată numai dacă părțile convin în mod expres în scris.

Un număr mare de părți interesate consideră practicile privind confidențialitatea medierii ca fiind eficace. Cu toate acestea, un aspect menționat de către mai mulți respondenți este acela că, deși mediatorii au obligația de păstra confidențialitatea, nu există un drept general al mediatorilor de a refuza să depună mărturie ca în cazul altor profesii juridice, precum cea de avocat. Cu toate acestea, nu există indicii că, în practică, articolul 7 nu ar proteja în mod suficient confidențialitatea medierii.

3.9.Efectul medierii asupra termenelor de decădere și de prescripție (articolul 8)

Toate legislațiile naționale asigură faptul că părțile care aleg medierea nu vor fi ulterior împiedicate să inițieze o procedură judiciară ca urmare a împlinirii unor termene de decădere sau de prescripție extinctive pe durata procesului de mediere. Prin urmare, directiva a fost pusă în aplicare în mod corect în această privință.

Suspendarea termenelor de decădere și de prescripție este deosebit de importantă în cazurile în care se aplică termene limită stricte în cursul procedurii jurisdicționale, de exemplu în procedura de returnare în cazul răpirii copilului de către unul dintre părinți.

Un număr mare de părți interesate consideră practicile referitoare la suspendarea termenelor de decădere sau de prescripție extinctive pe durata procesului de mediere ca fiind eficace. Dintre acestea, o parte au subliniat că, în jurisdicțiile lor, acest lucru a fost garantat prin transpunerea directivei în legislația națională.

3.10.Informarea publicului larg (articolul 9)

13 state membre au inclus în legislația lor națională obligația de a răspândi informații cu privire la mediere. Au fost adoptate o serie de măsuri pentru informarea cetățenilor și a întreprinderilor cu privire la mediere (de exemplu, informații online pe site-urile internet ale organismelor naționale competente, conferințe publice, campanii de promovare în rândul publicului, spoturi TV, transmisii radio, afișe etc.). În toate statele membre, informațiile privind avantajele medierii și informații practice utile privind costurile și procedura sunt, de asemenea, furnizate de asociațiile de mediatori, de asociațiile barourilor sau de mediatori înșiși.

Cu toate acestea, studiul arată că gradul de informare privind medierea rămâne scăzut și că informațiile rămân deficitare pentru potențialele părți. Acest lucru afectează în mod negativ eficiența serviciilor de mediere, astfel cum a fost confirmat de părțile interesate din 18 state membre. Informațiile lipsesc nu doar pentru părți, ci și pentru specialiștii din domeniul juridic; acest lucru constituie un obstacol suplimentar în calea potențialei utilizări pe scară largă a medierii în cel puțin 10 state membre. În urma consultării, concluzia este că majoritatea respondenților consideră că furnizarea de informații pentru publicul larg este neeficace. În rândul celor care consideră că este eficace, mulți dintre respondenți au declarat că informațiile puse la dispoziție pe internet, de exemplu de către instanțe, ministere, organizații de mediere sau camere de comerț sunt cele mai eficace. Printre alte mecanisme eficace menționate se numără broșurile de informare, vizitele personale la instanță sau evenimentele de informare, precum zilele medierii.

Comisia Europeană cofinanțează proiectele privind promovarea medierii prin intermediul programului „Justiție”. În plus, pe site-ul internet al portalului european e-justiție13 există numeroase informații cu privire la sistemele de mediere din statele membre și instituțiile/persoanele care trebuie contactate. Modul în care cunoștințele legate de informațiile disponibile ar putea fi diseminate pe scară mai largă ar trebui explorat prin intermediul Rețelei judiciare europene în materie civilă și comercială.

4.Concluzii

Directiva privind medierea a fost introdusă pentru a facilita accesul la soluționarea alternativă a litigiilor, pentru a promova soluționarea pe cale amiabilă a litigiilor și pentru a garanta că părțile care recurg la mediere se pot baza pe un cadru juridic previzibil. Acest obiectiv de politică rămâne valabil atât în prezent, cât și în viitor: medierea poate contribui la evitarea litigiilor inutile pe cheltuiala contribuabililor și la reducerea timpului și a costurilor asociate litigiilor soluționate în instanță. Aceasta poate crea, pe termen mai lung, o cultură nelitigioasă în care nu există învingători și învinși, ci parteneri. Directiva privind medierea a introdus diferite modalități de promovare a soluționării pe cale amiabilă a litigiilor transfrontaliere în materie civilă și comercială și a oferit un cadru european pentru mediere ca o formă de soluționare extrajudiciară sau de soluționare alternativă a litigiilor.

În urma studiului, a consultării publice online și a discuțiilor purtate cu statele membre în cadrul Rețelei judiciare europene în materie civilă și comercială, rezultă că punerea în aplicare a Directivei privind medierea a avut un impact semnificativ asupra legislației din multe state membre. În afară de stabilirea anumitor cerințe esențiale pentru recurgerea la mediere în litigiile transfrontaliere în materie civilă și comercială, directiva a dat un impuls pentru o mai largă adoptare a medierii și într-un context exclusiv intern la nivelul UE. Aceasta se datorează în special faptului că majoritatea statelor membre au extins domeniul de aplicare al măsurilor lor de transpunere a directivei asupra cauzelor interne. Pe ansamblu, directiva a oferit valoare adăugată europeană prin creșterea gradului de conștientizare în rândul legiuitorilor naționali cu privire la avantajele medierii, introducând anumite sisteme de mediere sau determinând extinderea sistemelor de mediere existente.

Impactul directivei asupra statelor membre variază în funcție de nivelul preexistent al sistemelor de mediere naționale. Dificultățile legate de funcționarea în practică a sistemelor naționale de mediere sunt legate în principal de tradiția contradictorialității care prevalează în multe state membre, de nivelul scăzut al conștientizării cu privire la mediere și de funcționarea mecanismelor de control al calității.

Evaluarea arată că, la acest moment, nu este necesară revizuirea directivei, dar că punerea sa în aplicare ar putea fi îmbunătățită în continuare:

• Statele membre ar trebui, atunci când este necesar și oportun, să-și intensifice eforturile de a promova și de a încuraja recurgerea la mediere prin intermediul unor mijloace și mecanisme diverse prevăzute în directivă și abordate în prezentul raport. În special, ar trebui să fie făcute eforturi suplimentare la nivel național pentru a crește numărul de cazuri în care instanțele invită părțile să recurgă la mediere pentru a soluționa litigiul. Următoarele pot fi considerate drept exemple de bune practici în acest sens: obligația părților de a preciza în cererile lor introductive dacă au recurs la mediere, în special în domeniul dreptului familiei, sesiunile de informare obligatorii în cadrul procedurii judiciare și obligația instanțelor de a analiza posibilitatea medierii în fiecare etapă a procedurilor judiciare, stimulentele financiare care, din punct de vedere economic, fac mai atractivă pentru părți medierea decât procedurile judiciare, asigurarea executării fără a impune în mod necesar consimțământul tuturor părților la acord.

• Comisia va continua să cofinanțeze proiecte legate de mediere prin intermediul programului „Justiție”. De asemenea, este posibil, în principiu, să se ofere finanțare din partea UE pentru dezvoltarea de către părțile interesate a unor standarde de calitate la nivel european pentru furnizarea serviciilor de mediere. În plus, Comisia va continua să consulte Rețeaua judiciară europeană în materie civilă și comercială pentru a promova în continuare recurgerea la mediere, de exemplu, în vederea obținerii unei baze de date mai solide privind utilizarea procedurii de mediere și a creșterii gradului de informare a publicului, în special în ceea ce privește informațiile disponibile pe site-ul internet al portalului european e-justiție cu privire la sistemele de mediere disponibile în statele membre.

(1)

JO L 136, 24.5.2008, p. 3.

(2)

A se vedea http://ec.europa.eu/justice/effective-justice/files/justice_scoreboard_2016_ro.pdf

(3)

https://e-justice.europa.eu/content_crossborder_family_mediation-372-ro.do

(4)

Pentru mai multe informații, consultați: http://ec.europa.eu/justice/grants1/programmes-2014-2020/justice/index_en.htm

(5)

JO L 165, 18.6.2013, p. 63.

(6)

JO L 165, 18.6.2013, p. 1.