Decizia CCR nr.560 din 18 septembrie 2018 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a proiectului de modificare a Legii Medierii

Postat de Mediator Autorizat DORIN ILIE in data de 13 noiembrie , 2018

DECIZIA nr.560
din 18 septembrie 2018
referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.6 [cu
referire la art.18 alin.(11) din Legea nr.192/2006], ale art.I pct.10 [cu referire
la art.43 alin.(21) din Legea nr.192/2006], ale art.I pct.12 [cu referire la art.58
alin.(3) din Legea nr.192/2006], ale art.I pct.16 [cu referire la partea
introductivă a alin.(1) al art.601 din Legea nr.192/2006], art.I pct.18 [cu
referire la art.61 alin.(3) și (4) din Legea nr.192/2006] și ale art.I pct.21 [cu
referire la art.76 din Legea nr.192/2006] din Legea pentru modificarea și
completarea Legii nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de
mediator

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.192/2006 privind medierea și
organizarea profesiei de mediator, obiecţie formulată de 96 de deputați aparținând
Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal, Grupului parlamentar al
Uniunii Salvați România și deputați neafiliați.
2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art.146 lit.a) teza
întâi din Constituţie şi al art.15 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu
nr.5226 din 2 iulie 2018, şi constituie obiectul Dosarului nr.1018A/2018. La sesizare
a fost anexată Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.192/2006 privind
medierea și organizarea profesiei de mediator, adoptată de Camera Deputaților, în
calitate de Cameră decizională, la data de 26 iunie 2018.
3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii sesizării susțin că
prevederile art.43 alin.(21) și art.601 din legea criticată încalcă dispozițiile art.147
alin.(4) din Constituție, privind obligativitatea efectelor deciziilor Curții
Constituționale, deoarece legiferează obligativitatea procedurii de informare cu
privire la mediere, deși această procedură a fost declarată neconstituțională prin
Decizia Curții Constituționale nr.266 din 7 mai 2014. În acest sens, autorii sesizării
redau considerentele de la paragrafele 17 la 27 din această decizie, susținând că
legiuitorul a ignorat aceste considerente, potrivit cărora procedura prealabilă,
obligatorie, a medierii încalcă dispozițiile art.21 din Constituție, și a procedat la
reintroducerea acestei obligații, prin modificarea art.43 alin.(21) și a art.601 din
Legea nr.192/2006. Se arată că este de domeniul evidenței natura imperativă a celor
două modificări, prin utilizarea verbelor „vor încerca”, în cazul art.43 alin.(21), și
„sunt ținute”, în cazul art.601 din legea criticată, ambele având scopul reintroducerii
caracterului obligatoriu al procedurii de mediere, prealabil exercitării dreptului
fundamental de liber acces la justiție, ceea ce reprezintă o încălcare a Deciziei Curții
Constituționale nr.266 din 7 mai 2014, cu consecința nerespectării art.147 alin.(4) și
a art.21 din Constituție. Acest caracter imperativ al procedurii de mediere este întărit
și de dispozițiile art.61 alin.(3) și (4), așa cum au fost introduse prin legea criticată.
În consecință, autorii sesizării solicită constatarea neconstituționalității prevederilor
art.43 alin.(21), art.601 alin.(1) și art.61 alin.(3) și (4) din Legea pentru modificarea
și completarea Legii nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de
mediator, deoarece încalcă dispozițiile art.147 alin.(4) și ale art.21 din Constituție.
4. În conformitate cu dispoziţiile art.16 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a comunica
punctele lor de vedere.
5. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere, prin
adresa cu nr.2/7803 din 3 septembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu
nr.7641 din 3 septembrie 2018, în sensul că sesizarea formulată de 96 de deputați
este neîntemeiată.
6. Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituţie, se arată
că acest text constituțional prevede lărgirea garanţiilor constituţionale şi
instituţionale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, obiectiv determinat de
evoluţia democraţiei constituţionale, de necesitatea corelării dispoziţiilor
Constituției privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale cu prevederile
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, mai
ales, cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Sub aspectul garanţiilor
pe care le consacră, dispoziţiile art. 21 din Constituţie se corelează cu cele ale art. 1
alin. (4), referitoare la separaţia puterilor în stat, art. 24, referitor la dreptul la apărare,
art. 52, referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 124 – 130,
referitoare la instanţele judecătoreşti, precum şi cu art. 142 – 146 referitoare la Curtea
Constituţională. Prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea Constituțională a
statuat că „liberul acces la justiție presupune accesul la toate mijloacele procedurale
prin care se înfăptuiește actul de justiție. S-a considerat că legiuitorul are competența
exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor
judecătorești, astfel cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituție”. Examinând
art. 21 din Constituţie, în ansamblul normelor constituţionale, se constată, astfel,
cum, de altfel, s-a reţinut şi în doctrină că, prin generalitatea formulării sale, acesta
permite accesul la justiţie al oricărei persoane fizice (cetăţean, străin, apatrid) sau
juridice, pentru apărarea oricărui drept sau libertate şi a oricărui interes legitim, în
mod concret şi efectiv, în sensul ca justiţiabilul să beneficieze de posibilitatea clară
şi concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale, şi fără ca vreo
lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă, însă, că accesul liber la
justiţie este un drept absolut ci, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor
Omului în mai multe decizii (de exemplu, Golder împotriva Regatului Unit al Marii
Britanii, 1975; Ashingdane împotriva Regatului Unit, 1985,) dreptul de acces la
justiţie poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise,
deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare
din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi
resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislaţia naţională
trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanţă, în lumina
principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică. În acelaşi sens, prin
Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007, Curtea Constituţională a statuat că „dreptul de
acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu
se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând
în acest sens de o marjă de apreciere.” Limitarea accesului la justiţie şi, prin urmare
consacrarea caracterului său de a nu constitui un drept absolut, trebuie, în mod
categoric, prevăzută prin lege adoptată în conformitate cu dispoziţiile
constituţionale. În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a reţinut că „în
sensul principiului constituţional instituit de art. 21 privind accesul liber la justiţie,
se înscrie şi posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit
instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime.” Ca urmare, „existenţa oricărui impediment administrativ, care nu are o
justificare obiectivă sau raţională şi care ar putea până la urmă să nege acest drept al
persoanei, încalcă, în mod flagrant, prevederile art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie.”
Art. 21 din Legea fundamentală a fost modificat, urmare revizuirii Constituţiei, în
sensul adăugării alineatului (4) potrivit căruia „jurisdicţiile speciale administrative
sunt facultative şi gratuite”. Cu privire la aplicarea acestui text constituţional, Curtea
Constituţională a făcut distincţie între jurisdicţii speciale administrative (sintagma
consacrată de textul constituţional) şi procedura administrativă prealabilă, arătând
că „dispoziţia constituţională a desfiinţat condiţia prealabilă numai pentru procedura
administrativ jurisdicţională. Nici o dispoziţie constituţională nu interzice ca, prin
lege, să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicţional,
cum este, de exemplu, procedura recursului graţios sau ierarhic” (a se vedea în acest
sens Decizia nr.220 din 6 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 539 din 16 iunie 2004, urmată de menţinerea liniei jurisprudenţiale).
Accesul liber la justiţie este compatibil cu reglementarea unor proceduri speciale,
pentru situaţii deosebite, cu condiţia asigurării posibilităţii neîngrădite a tuturor celor
interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi modalităţile prevăzute de lege,
precum şi a asigurării caracterului efectiv al acestui drept. Prin Decizia nr. 266 din
7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 464, din 25 iunie 2014,
Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.2
alin.(1) și (12) din Legea nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de
mediator, cu motivarea că obligativitatea participării la informarea despre avantajele
medierii reprezintă o îngrădire a accesului liber la justiție, deoarece se constituie întrun
filtru pentru exercitarea acestui drept constituțional, iar, prin sancțiunea
inadmisibilității cererii de chemare în judecată, acest drept este nu doar îngrădit, ci
chiar interzis. În speță, prin Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.
192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, legiuitorul a
instituit o procedură voluntară și nu una obligatorie, în concordanță cu Directiva
2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind
anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială, publicată în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 136 din 24 mai 2008.
7. Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art.147 alin.(4) din Constituție,
se arată că acestea au o aplicabilitate generală, în sensul că îşi găseşte aplicarea în
raport cu toate deciziile Curţii pronunţate în exercitarea atribuţiilor prevăzute de
Constituţie şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut, în mai multe cazuri, că nu poate
fi un legiuitor pozitiv, în speță nefiind încălcate decizii ale Curții și, implicit,
prevederile art.147 alin.(4) din Constituție, privind efectele general obligatorii și
pentru viitor ale deciziilor Curții Constituționale.
8. Președintele Senatului și Guvernul nu au transmis Curții Constituționale
punctele lor de vedere.
9. Pe rolul Curţii Constituţionale se află şi obiecţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.192/2006 privind
medierea și organizarea profesiei de mediator, formulată, în temeiul art. 146 lit. a)
teza întâi din Constituţie şi al art.15 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, de Președintele României.
10. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost transmisă cu Adresa nr.CP1/1231
din 20 iulie 2018 de către Președintele României, a fost înregistrată la Curtea
Constituţională cu nr.6927 din 20 iulie 2018, şi constituie obiectul Dosarului
nr.1167A/2018.
11. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Președintele României
susține că, prin conținutul său normativ, Legea pentru modificarea și completarea
Legii nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator contravine
normelor și principiilor constituționale consacrate de art. 1 alin. (5), art. 21, art. 124
alin. (3), art. 147 alin. (4) și de art. 148 alin. (2) și (4), pentru argumentele ce urmează
a fi prezentate în continuare.
12. Art.I pct.6 din legea criticată prevede completarea art.18 din Legea nr.
192/2006 cu un nou alineat, potrivit căruia: „Consiliul de mediere înființează
Institutul de formare continuă, în vederea creșterii calității pregătirii profesionale
continue a mediatorilor autorizați”. Aceste dispoziții încalcă art.1 alin.(5) din
Constituție, deoarece nu precizează statutul juridic al acestei entități, Institutul de
formare continuă, nefiind clar care sunt dispozițiile aplicabile acestuia. Totodată,
este neclar dacă formarea profesională a mediatorilor va fi asigurată doar de această
entitate sau rolul său va fi unul complementar celorlalți furnizori de formare
profesională, prevăzuți la art. 9 alin. (1) din lege, potrivit căruia: „Formarea
profesională a mediatorilor se asigură prin cursuri de formare profesională
organizate de către furnizorii de formare și de către instituțiile de învățământ
superior acreditate”. Aceste neclarități privind statutul juridic al Institutului de
formare continuă, respectiv raportul dintre acesta și ceilalți furnizori de formare
profesională, prevăzuți deja de dispozițiile Legii nr. 192/2006, generează o
neclaritate în aplicare, contrară exigențelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin.
(5) din Constituție.
13. Art. I pct.10 din legea criticată încalcă art. 147 alin. (4) din Constituție,
deoarece, potrivit alin. (21) al art. 43 din Legea nr. 192/2006, părțile „vor încerca
soluționarea litigiului prin mediere”, în cazurile prevăzute de art. 601 din lege.
Forma aflată în vigoare precizează că „în procesele și cererile în materie civilă și
comercială, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, părțile pot
încerca soluționarea litigiului prin mediere”. Prin Decizia nr. 266 din 7 mai 2014,
Curtea Constituțională a arătat că „art. 601 din Legea nr. 192/2006 trebuie privit din
prisma efectelor declarării ca neconstituționale a prevederilor art. 2 alin. (1) și (12)
din Legea nr. 192/2006. Astfel, în cazul în care părțile vor opta pentru mediere, în
scopul rezolvării diferendelor existente între ele, acestea se vor prezenta la ședința
de informare cu privire la avantajele medierii doar în situația în care vor considera
necesară participarea la o astfel de ședință, pentru informații și lămuriri cu privire la
avantajele medierii. (…) Participarea la ședința de informare nu va mai reprezenta
însă o obligație pentru părți, ci o opțiune voluntară a persoanelor interesate să
recurgă la o asemenea metodă alternativă, facultativă, de soluționare a conflictelor.
Așa fiind, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 601
din Legea nr. 192/2006 este neîntemeiată”. Astfel, prin această decizie, Curtea a
reținut că, în toate cazurile prevăzute de art. 601 din lege, participarea părților nu
trebuie să reprezinte o obligație, ci o opțiune voluntară a părților. Prin urmare,
dispozițiile imperative „vor încerca soluționarea litigiului prin mediere” încalcă
jurisprudența Curții Constituționale amintită, aducând atingere dispozițiilor art. 147
alin. (4) din Constituție.
14. Art. I pct. 12 din legea criticată încalcă art.1 alin.(5) din Constituție,
deoarece prevăd că „acordul de mediere verificat și atestat de către avocații
părților, de către notarul public sau de către un avocat sau notar public ales de
mediator cu acordul părților, este titlu executoriu”. În prezent, acordul de mediere
autentificat de către un notar reprezintă titlu executoriu. În privința înscrisurilor sub
semnătură privată, art. 641 din Codul de procedură civilă arată că „înscrisurile sub
semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele
publice, în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege”. Din această perspectivă,
se susține că necorelarea celor două dispoziții atrage neclaritatea dispozițiilor art. I
pct. 12 din legea criticată, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 192/2006 nu prevede un
registru public pentru respectarea dispozițiilor art. 641 din Codul de procedură
civilă. În plus, pe lângă această procedură, art.59 alin.(2) din Legea nr.192/2006
reglementează și posibilitatea părților de a solicita instanței încuviințarea înțelegerii
părților, printr-o hotărâre care reprezintă, de asemenea, un titlu executoriu. Într-o
astfel de situație, nu este clar dacă cele două proceduri reglementate pentru obținerea
unui titlu executoriu reprezintă posibilități alternative sau dacă solicitarea adresată
instanței este condiționată de parcurgerea procedurii instituite prin art. I pct. 12 din
legea criticată.
15. Art. I pct. 21 din legea criticată – prin care se introduc două noi articole,
art. 76 și 77 în Legea nr.192/2006 – încalcă art. 21, art. 124 alin. (3) și art. 148 alin.
(2) și (4) din Constituție. Potrivit art. 76, judecătorul, în baza rolului său activ,
aplicând dispozițiile art. 227 din Codul de procedură civilă, dispune trimiterea
părților la mediere, în cauzele ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii, și care se
află pe rolul primei instanțe de judecată de mai mult de 18 luni de la învestirea
acesteia, fără a fi soluționate, exceptând cauzele în care acestea au încercat
soluționarea prin mediere.
16. În primul rând, prin această normă cu caracter imperativ, părțile sunt plasate
în afara cadrului procesual, fiind obligate ca, în cauzele precizate mai sus, să
parcurgă procedura medierii, ceea ce constituie o îngrădire a accesului liber la
justiție, stabilit de art. 21 din Constituție. Chiar dacă modificările aduse Legii nr.
192/2006 nu prevăd o sancțiune pentru neparcurgerea procedurii medierii (spre
deosebire de situația în care a fost pronunțată Decizia nr.266 din 7 mai 2014, când
neparticiparea la ședința de informare privind avantajele medierii atrăgea
inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată), totuși, norma imperativă referitoare
la dispunerea trimiterii părților la mediere determină suspendarea litigiului în cauză.
Acest lucru obligă părțile să urmeze procedura de mediere, în detrimentul continuării
procesului în fața instanței, aspect ce aduce atingere accesului la justiție, prevăzut de
art. 21 din Legea fundamentală. De asemenea, obligativitatea trimiterii cauzei, de
către judecător, la mediere, în cauzele care nu au fost soluționate în termen de 18
luni de la înregistrare, reprezintă o modalitate de temporizare a procedurii judiciare,
contrară dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, sub
aspectul duratei rezonabile a unui proces, reglementat de art. 21 alin. (3) din
Constituție.
17. În al doilea rând, se susține că această normă intră în contradicție cu
prevederile art. 227 din Codul de procedură civilă, care prevede că judecătorul poate
invita părțile să participe la mediere, și recomandă acestora să recurgă la procedura
medierii, precizând, totodată, faptul că medierea nu este obligatorie pentru părți. În
același sens, sunt și dispozițiile art.5 din Directiva 2008/52/CE a Parlamentului
European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în
materie civilă și comercială, potrivit cărora instanța poate invita părțile să recurgă la
mediere pentru a soluționa litigiul, atunci când este cazul și având în vedere toate
circumstanțele cazului respectiv. Instanța poate, de asemenea, invita părțile să
participe la o sesiune de informare privind recurgerea la mediere, dacă astfel de
sesiuni sunt organizate și sunt ușor accesibile. Mai mult de atât, în preambulul acestei
Directive se precizează că medierea ar trebui să constituie o procedură voluntară, în
sensul că părțile sunt ele însele responsabile de procedură, o pot organiza după cum
doresc și o pot încheia în orice moment. Or, spre deosebire de textul directivei, se
susține că dispozițiile art. 76 nu fac trimitere la posibilitatea aprecierii judecătorului
și nici la evaluarea tuturor circumstanțelor cazului respectiv, contrar textului art.5
alin.(1) din actul european anterior menționat. Astfel, dispozițiile art.76 din legea
criticată aduc atingere și dispozițiilor constituționale ale art. 148 alin. (2) și (4).
18. În al treilea rând, prin art.76 din legea criticată, se instituie o obligație în
sarcina judecătorului, de a dispune trimiterea părților la mediere. Or, art.124 alin.(3)
din Constituție, referitor la independența judecătorilor, presupune că judecătorul, în
cadrul unui proces, își exercită atribuțiile potrivit legii, cu obiectivitate și echilibru
de la caz la caz, astfel încât acesta să fie singurul în măsură să hotărască asupra unei
eventuale decizii cu privire la conduita părților, pe parcursul desfășurării procesului.
Prin instituirea unei asemenea obligații în sarcina judecătorului, de a dispune
trimiterea părților la mediere, se susține că este eliminată posibilitatea judecătorului
de a evalua circumstanțele cauzei și de a aprecia când anume este necesară o astfel
de recomandare. Or, în situația de față, judecătorul este obligat să aplice în mod
automat o procedură, mai precis, în acest caz judecătorului nu-i mai aparține decizia
de a recomanda părților medierea. În legătură cu principiul constituțional al
independenței judecătorilor, Curtea Constituțională a precizat că atribuțiile
judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o
necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât
legiuitorul, aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice, lasă
judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă (Decizia
nr. 838 din 27 mai 2009). Prin introducerea acestei reglementări, însă, judecătorul
de caz este lipsit de această inițiativă și, prin urmare, dispozițiile art. 76 din legea
criticată contravin și art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală.
19. În conformitate cu dispoziţiile art.16 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a comunica
punctele lor de vedere.
20. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere, prin
adresa cu nr.2/7802 din 3 septembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu
nr.7643 din 3 septembrie 2018, în sensul că sesizarea formulată de Președintele
României este neîntemeiată.
21. Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art.1 alin. (5) din Constituţie,
de către dispozițiile art. I pct. 6 din legea criticată, se arată că formarea profesională
continuă realizată în cadrul unui Institut de formare continuă, înființat pentru o
anumită categorie profesională nu reprezintă o noutate în legislația românească,
întrucât și profesia de avocat, reglementată prin Legea nr. 51/1995 pentru
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, beneficiază de acest tip
de formare profesională continuă, realizat în cadrul Institutului Național pentru
Pregătirea și Perfecționarea Avocaților (I.N.P.P.A). Astfel, art. 22 alin. (4) din Legea
51/1995 prevede că „Avocatul definitiv este obligat să frecventeze formele de
pregătire profesională continuă organizate de barou, Institutul Naţional pentru
Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor sau de formele de exercitare a profesiei, în
condiţiile prevăzute de Statutul profesiei de avocat”, iar statutul juridic al acestui
Institut este reglementat de Regulamentul de organizare și funcționare al I.N.P.P.A.
Acest Institut de formare continuă are un regulament propriu, care prevede statutul
juridic și modul de organizare și funcționare, Legea nr. 51/1995 instituind doar
obligația avocaților de a urma cursurile de formare profesională din cadrul
I.N.P.P.A. Astfel, înființarea unui Institut de formare continuă de către Consiliul de
mediere, nu contravine art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, întrucât clarificarea
aspectelor ce țin de organizarea și funcționarea acestui Institut se va face printr-un
regulament propriu, și nu prin lege. Mai mult, legea supusă controlului de
neconstituționalitate prevede la art. I pct. 21 completarea dispozițiilor legii cu
dispozițiile Statutului profesiei de mediator, iar la art.37 alin. (1) din Statut se
precizează că „formarea profesională a mediatorilor se asigură prin cursuri de
formare profesională organizate de către Institutul de Formare al Consiliului de
Mediere, furnizorii de formare autorizați în domeniul medierii şi de către instituţiile
de învățământ superior acreditate ale căror programe sunt autorizate de Consiliu.”.
Totodată, art. 38 alin. (4) din Statut prevede că „ambele tipuri de formare sunt
asigurate de formatori autorizaţi pentru pregătirea adulţilor şi atestaţi de Consiliu,
cu respectarea legislaţiei în vigoare şi procedurii emise de Consiliu”. Prin urmare,
se observă că legea criticată este în concordanță cu prevederile Statutului profesiei
de mediator, care prevede, în mod clar, raportul dintre Institutul de formare înființat
de Consiliul de mediere și ceilalți furnizori de formare profesională prevăzuți de art.
9 alin. (1) din Legea 192/2006.
22. Cu privire la critica referitoare la dispozițiile art. I pct. 12 din legea criticată,
se susține că, într-adevăr, Legea nr.192/2006 nu prevede un registru public pentru
actele atestate de avocați, însă acestea se înregistrează în Registrele Naționale ale
Avocaților Români prevăzute de art.3 alin.(3) și art.5 alin.(10) din Legea nr.
51/1995. Așadar, acordul de mediere atestat de avocat este titlu executoriu, în
concordanță cu art. 641 din Codul de procedură civilă, doar dacă este înregistrat în
registrele menționate mai sus. Așa cum precizează autorul sesizării, în prezent
acordul de mediere autentificat de către un notar public reprezintă titlu executoriu,
iar Legea nr. 192/2006 prevede la art. 59 alin. (2) posibilitatea părților de a solicita
instanței să încuviințeze înțelegerea acestora printr-o hotărâre judecătorească. Astfel,
introducerea posibilității ca acordul de mediere să fie atestat și de către avocații
părților reprezintă o a treia modalitate de a obține un acord de mediere, care să fie
titlu executoriu. Astfel, reiese în mod clar că aceste proceduri sunt alternative, iar
solicitarea adresată instanței de a pronunța o hotărâre prin care să încuviințeze
înțelegerea părților, nu este condiționată de parcurgerea unei alte proceduri.
23. Referitor la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituţie, se reiau
susținerile prezentate în punctul de vedere exprimat în Dosarul nr.1018A/2018,
astfel cum au fost reținute la par.6 al prezentei decizii. În plus, se arată că, prin
Decizia nr.266 din 7 mai 2014, Curtea a reţinut că „stabilirea unor condiţionări
pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare a accesului liber la
justiţie. Mai mult, s-a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la
mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa
exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa
instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din
Constituţie”. În concluzie, se apreciază că, prin Legea pentru modificarea și
completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de
mediator, legiuitorul a instituit o procedură pentru cazuri limitativ enumerate,
procedură care nu aduce atingere accesului liber la justiție, ci instituie reguli de
desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești.
24. Totodată cu privire la criticile referitoare la încălcarea art. 124 alin. (3) și
ale art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, se arată că acestea sunt neîntemeiate,
deoarece legea instituie reguli de desfășurare a procesului în fața instanțelor
judecătorești, în cazuri limitativ prevăzute, fără a aduce atingere independenței
judecătorului și fiind în concordanță cu legislația europeană. Independența
judecătorului, așa cum s-a arătat în doctrină, presupune judecarea cauzelor
independent faţă de alte organe ale statului şi chiar faţă de organele lor ierarhic
superioare, fiind supuşi numai legii, ale cărei dispoziţii sunt chemaţi să le respecte.
Astfel, prin noua reglementare, potrivit căreia judecătorul trebuie să dispună
trimiterea părților la mediere, aceasta fiind o procedură reglementată de lege, nu se
încalcă independența judecătorului prevăzută de art. 124 din Constituție.
25. Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 147 alin. (4) din
Constituţie, se susține că motivarea Deciziei nr.266 din 7 mai 2014 a rezidat în faptul
că obligativitatea participării la informarea despre avantajele medierii este
neconstituțională, deoarece prevedea sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare
în judecată în cazul neparcurgerii acestei proceduri. În legea criticată nu este
prevăzută o sancțiune pentru neparcurgerea procedurii medierii înainte de sesizarea
instanței de judecată, părțile putând introduce oricând cerere de chemare în judecată.
Mai mult, alin. (3) al art. 43 din Legea nr. 192/2006 a rămas nemodificat, și prevede
că „dacă una dintre părţi refuză, în scris, în mod explicit, medierea ori nu răspunde
invitaţiei menţionate la alin. (1) ori nu se prezintă de două ori la rând la datele fixate
pentru semnarea contractului de mediere, medierea se consideră neacceptată”.
Astfel, reiese, în mod clar, că textele criticate prevăd situații diferite, și, prin urmare,
nu se încalcă Decizia nr. 266 din 7 mai 2014 a Curții Constituționale a României.
26. Președintele Senatului și Guvernul nu au transmis Curții Constituționale
punctele lor de vedere.
27. La Dosarul nr.1018A/2018, a fost transmis un punct de vedere de către
Consiliul de Mediere, prin care se susține Legea pentru modificarea și completarea
Legii nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator și se solicită
Curții Constituționale respingerea celor două sesizări de neconstituționalitate. În
acest sens, se arată, în esență, că dispozițiile criticate sunt în concordanță cu
Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008
privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială. De asemenea,
modificările aduse Legii nr.192/2006 prin legea criticată reprezintă, în fapt,
transpuneri ale considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr.266 din 7 mai
2014, care, la par.24, indică finalizarea procedurii de mediere, iar nu simpla
informare asupra medierii. La acest punct de vedere, au fost anexate petițiile
promovate de Corpurile Profesionale ale Mediatorilor din București și din județele
Buzău, Sibiu, Vâlcea, Bihor, Brașov, Sălaj, Cluj, Tulcea, Prahova, Bacău, Constanța,
Bistrița-Năsăud, Olt, Neamț, Suceava, Alba, Hunedoara, Iași, Arad, Gorj, Brăila,
Caraș-Severin, Giurgiu, Argeș, Botoșani, Teleorman, Mureș, Harghita, Galați,
Dâmbovița și Timiș.

CURTEA,

examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale președintelui
Camerei Deputaţilor, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, actele depuse la
Dosarul nr.1018A/2018, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:

28. În vederea soluţionării prezentelor sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la
verificarea admisibilităţii acestora. Potrivit art.15 alin.(1) din Legea nr.47/1992,
„Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de
promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin
25 de senatori.” Verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a obiecției de
neconstituționalitate, prevăzute de art.146 lit.a) teza întâi din Constituție și de art.15
alin.(2) din Legea nr.47/1992, trebuie realizată sub aspectul titularului dreptului de
sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanța
constituțională, precum și al obiectului controlului de constituționalitate (a se vedea,
în acest sens, Decizia nr.334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.455 din 31 mai 2018, par.27).
29. Astfel, în privinţa dreptului de a sesiza Curtea Constituţională pentru
exercitarea controlului a priori, Curtea observă că ambele sesizări au fost formulate
de către titulari ai dreptului de sezină prevăzuţi expres de art.146 lit.a) din Constituţie
şi de art.15 din Legea nr. 47/1992, şi anume un număr de 96 de deputaţi, în Dosarul
nr. 1018A/2018 și Președintele României, în Dosarul nr.1167A/2018.
30. Sub aspectul termenului în care titularul este îndrituit să sesizeze instanța
constituțională, Curtea observă că Legea pentru modificarea și completarea Legii
nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator a fost adoptată de
Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, la data de 26 iunie 2018, a
fost depusă la Secretarul general, pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra
constituționalității sale, la data de 27 iunie 2018, și a fost trimisă Președintelui
României, pentru promulgare, la data de 3 iulie 2018. Curtea constată, așadar, că, în
Dosarul nr.1018A/2018, obiecția a fost formulată în interiorul termenului de 5 zile
prevăzut de art.15 alin.(2) din Legea nr.47/1992, aspect ce se încadrează în prima
ipoteză din paragraful 70 al Deciziei nr.67 din 21 februarie 2018, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.223 din 13 martie 2018. În Dosarul
nr.1167A/2018, Curtea constată că sesizarea a fost formulată de Președintele
României, la data de 20 iulie 2018, în interiorul termenului de 20 zile de la primirea
legii adoptate, termen prevăzut de art.77 alin.(1) din Constituție, pentru promulgarea
legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.67 din 21 februarie 2018, precitată, par.70).
31. În ceea ce privește obiectul sesizărilor de neconstituţionalitate, Curtea
constată că cele două obiecții de neconstituționalitate vizează o lege adoptată de
Parlament şi trimisă spre promulgare, care nu a fost publicată în Monitorul Oficial
al României, şi, deci, nu este în vigoare.
32. Prin urmare, Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă,
potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 15, art. 16
şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii
criticate, obiect al ambelor sesizări de neconstituţionalitate
33. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1018A/2018 are ca
obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile art.I pct.10 [cu referire la
art.43 alin.(21) din Legea nr.192/2006], ale art.I pct.16 [cu referire la partea
introductivă a alin.(1) al art.601 din Legea nr.192/2006] și ale art.I pct.18 [cu referire
la art.61 alin.(3) și (4) din Legea nr.192/2006] din Legea pentru modificarea și
completarea Legii nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de
mediator.
34. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr.1167A/2018 are ca
obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispozițiile art.I pct.6 [cu referire la art.18
alin.(11) din Legea nr.192/2006], ale art.I pct.10 [cu referire la art.43 alin.(21) din
Legea nr.192/2006], ale art.I pct.12 [cu referire la art.58 alin.(3) din Legea
nr.192/2006] și ale art.I pct.21 [cu referire la art.76 din Legea nr.192/2006] din
Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.192/2006 privind medierea și
organizarea profesiei de mediator.
35. Având în vedere faptul că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţii
ale Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.192/2006 privind medierea și
organizarea profesiei de mediator, pentru o bună administrare a actului de justiţie
constituţională, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art.
14 din Legea nr. 47/1992, Curtea dispune, din oficiu, conexarea celor două cauze,
respectiv a Dosarului nr. 1167A/2018 la Dosarul nr.1018A/2018, care a fost primul
înregistrat, urmând ca instanţa constituţională să pronunţe o singură decizie.
36. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie, în urma conexării
celor două cauze, dispozițiile art.I pct.6 [cu referire la art.18 alin.(11) din Legea
nr.192/2006], ale art.I pct.10 [cu referire la art.43 alin.(21) din Legea nr.192/2006],
ale art.I pct.12 [cu referire la art.58 alin.(3) din Legea nr.192/2006], ale art.I pct.16
[cu referire la partea introductivă a alin.(1) al art.601 din Legea nr.192/2006], art.I
pct.18 [cu referire la art.61 alin.(3) și (4) din Legea nr.192/2006] și ale art.I pct.21
[cu referire la art.76 din Legea nr.192/2006] din Legea pentru modificarea și
completarea Legii nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de
mediator, dispoziții care au următorul cuprins: <<Art.I. – Legea nr.192/2006 privind
medierea și organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.441 din 22 mai 2006, cu modificările și completările
ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:[…]
6. La articolul 18, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin.(11),
cu următorul cuprins:
„(11) Consiliul de mediere înființează Institutul de formare continuă, în
vederea creșterii calității pregătirii profesionale continue a mediatorilor
autorizați.”
[…]
10. La articolul 43, alineatul (21) se modifică și va avea următorul cuprins:
„(21) În cauzele prevăzute la art.601
, înainte de introducerea cererii de
chemare în judecată, părțile vor încerca soluționarea litigiului prin mediere.”
[…]
12. La articolul 58, după alineatul (2) se introduc două noi alineate, alin.(3)
și (4), cu următorul cuprins:
„(3) Acordul de Mediere verificat și atestat de către avocații părților, de către
notarul public sau de către un avocat sau notar public ales de mediator cu acordul
părților, este titlu executoriu.”
[…]
16. La articolul 601
, partea introductivă a alineatului (1) se modifică și va
avea următorul cuprins:
„Art.601
. – (1) În litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al
altei forme alternative de soluționare a conflictelor, părțile și/sau partea interesată,
după caz, sunt ținute să facă dovada că au încercat procedura medierii, în
următoarele materii: […]”
[…]
18. La articolul 61, după alineatul (2) se introduc două noi alineate, alin.(3)
și (4), cu următorul cuprins:
„(3) În cazurile prevăzute la art.601, dacă odată cu primirea cererii de chemare
în judecată, reclamantul nu a depus dovada că s-a încercat soluționarea conflictului
prin mediere, instanța, odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată, va
solicita atât reclamantului, cât și pârâtului, să depună dovada că au încercat
soluționarea pe cale amiabilă a litigiului, dacă o astfel de încercare a avut loc.
(4) În cazul în care până la data la care judecătorul fixează prin rezoluție,
potrivit art.201 alin.(3) din Codul de procedură civilă, primul termen de judecată,
niciuna dintre părți nu comunică instanței dovada prevăzută la alin.(2), instanța va
solicita părților depunerea acesteia până la primul termen de judecată.”
[…]
21. După articolul 75 se introduc două noi articole, art.76 și 77, cu următorul
cuprins:
„Art.76. – Judecătorul, în baza rolului activ, aplicând dispozițiile art.227 din
Codul de procedură civilă, dispune trimiterea părților la mediere, în cauzele ce pot
face, potrivit legii, obiect al medierii, și care se află pe rolul primei instanțe de
judecată de mai mult de 18 luni de la învestirea acesteia, fără a fi soluționate,
exceptând cauzele în care acestea au încercat soluționarea prin mediere.[…].”
37. Autorii obiecției de neconstituţionalitate susţin că prevederile legii criticate
contravin dispoziţiilor constituţionale ale art.1 alin.(5), potrivit căruia „În România,
respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”, art.21
privind accesul liber la justiție, art.124 alin.(3) privind independența judecătorilor,
art.147 alin.(4) privind deciziile Curții Constituționale și ale art.148 alin.(2) și (4)
privind integrarea în Uniunea Europeană.
38. Analizând critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.6 [cu
referire la art.18 alin.(11) din Legea nr.192/2006] din legea supusă controlului
de constituționalitate, Curtea reține că Președintele României susține că aceste
dispoziții – potrivit cărora „Consiliul de mediere înființează Institutul de formare
continuă, în vederea creșterii calității pregătirii profesionale continue a
mediatorilor autorizați” – încalcă art.1 alin.(5) din Constituție, deoarece nu
precizează statutul juridic al acestei entități, nefiind clar care sunt dispozițiile
aplicabile acestui Institut de formare continuă. Totodată, se susține că este neclar
dacă formarea profesională a mediatorilor va fi asigurată doar de această entitate sau
rolul său va fi unul complementar celorlalți furnizori de formare profesională
prevăzuți la art. 9 alin. (1) din lege. Cu privire la aceste critici, Curtea reține că,
potrivit Legii nr.192/2006, sunt autorizate ca mediatori, de către Consiliul de
mediere, persoanele care îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute la art.7 din
aceeași lege, printre care și condiția privind absolvirea cursurilor „pentru formarea
mediatorilor, în condiţiile legii, sau un program postuniversitar de nivel master în
domeniu, acreditate conform legii şi avizate de Consiliul de mediere”. Art.9 din
Legea nr.192/2006 prevede că formarea profesională a mediatorilor se asigură prin
cursuri de formare profesională, autorizate de către Consiliul de mediere și
organizate de către furnizorii de formare şi de către instituţiile de învăţământ
superior acreditate, iar Consiliul de mediere va emite documentele care atestă
competenţa profesională a mediatorilor. Potrivit art.10 din Legea nr.192/2006,
„Instituţiile şi celelalte persoane juridice care desfăşoară, conform art.9, programe
de formare profesională a mediatorilor se înscriu de către Consiliul de mediere pe
o listă, care va fi pusă la dispoziţia celor interesaţi la sediul său, al instanţelor
judecătoreşti şi al autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi la sediul
Ministerului Justiţiei şi pe pagina de internet a acestuia”. Dispozițiile de lege
criticate prevăd înființarea, de către Consiliul de mediere, a Institutului de formare
continuă, în scopul creșterii calității pregătirii profesionale continue a mediatorilor
autorizați.
39. Din examinarea dispozițiilor referitoare la formarea profesională a
mediatorilor din Legea nr.192/2006 și a dispozițiilor de lege criticate, Curtea
constată că înființarea Institutului de formare continuă a mediatorilor, aflat în
subordinea Consiliului de mediere, se face potrivit legii, iar organizarea și
funcționarea acestui institut se pot stabili printr-un regulament de organizare şi
funcţionare sau printr-un alt act subsecvent legii.
40. Referitor la critica de neconstituționalitate potrivit căreia dispozițiile
privind înființarea Institutului de formare a mediatorilor încalcă art.1 alin.(5) din
Constituție, nefiind clar care sunt dispozițiile aplicabile acestui Institut, Curtea reține
că, potrivit jurisprudenţei sale, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite
condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune
că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel,
formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate
– care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură
rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act
determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o
anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă
previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau
Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). Aplicând aceste considerente de principiu la
speță, Curtea constată că reglementarea, cu caracter general, a înființării Institutului
de formare continuă a mediatorilor, fără prevederea unor norme concrete privind
organizarea și funcționarea acestuia, nu constituie o încălcare a dispozițiilor art.1
alin.(5) din Constituție, deoarece aceste norme urmează a fi reglementate printr-un
act subsecvent legii. De altfel, în legislație există și alte prevederi referitoare la
institute de formare a membrilor care aparțin unei profesii, cum sunt: Institutul
National pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților (I.N.P.P.A.), înființat, sub
autoritatea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, potrivit Legii
nr.51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, republicată în
Monitorul Oficial nr. 440 din 24 mai 2018 (ale cărui norme privind organizarea şi
funcţionarea sunt stabilite în Statutul profesiei de avocat, adoptat de Consiliul
Uniunii Naţionale a Barourilor din România); Institutul Notarial Român, înființat, în
cadrul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România, potrivit art.55 alin.(1) din
Legea notarilor publici și a activității notariale nr.36/1995, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.237 din 19 martie 2018 (ale cărui norme privind
organizarea şi funcţionarea sunt stabilite în Statutul Institutului Notarial Român,
adoptat prin hotărâre a Uniunii Naţionale a Notarilor Publici din România). Curtea
observă că, și în aceste cazuri, la fel ca în cazul dispozițiilor criticate, institutele de
pregătire/formare a avocaților, respectiv a notarilor sunt înființate în baza legii, iar
normele privind organizarea și funcționarea lor sunt detaliate prin acte juridice cu
caracter inferior legii.
41. De asemenea, Curtea constată că și critica de neconstituționalitate potrivit
căreia este neclar dacă formarea profesională a mediatorilor va fi asigurată doar de
această entitate sau rolul său va fi unul complementar celorlalți furnizori de formare
profesională, prevăzuți la art.9 alin. (1) din lege, este neîntemeiată. Astfel,
dispozițiile art.9 (care fac parte din CAPITOLUL II: Profesia de mediator,
SECŢIUNEA 1: Dobândirea, suspendarea şi încetarea calităţii de mediator) se
referă la formarea profesională a mediatorilor, prin absolvirea cursurilor de formare
profesională organizate de către furnizorii de formare şi de către instituţiile de
învăţământ superior acreditate. Astfel, potrivit legii în vigoare, formarea
profesională a mediatorilor se realizează prin intermediul furnizorilor de formare sau
al instituțiilor de învățământ superior, și este autorizată de Consiliul de mediere.
Textul de lege criticat prevede înființarea, în cadrul Consiliului de mediere, a
Institutului de „formare continuă”, „în vederea creșterii calității pregătirii
profesionale continue a mediatorilor autorizați”. Așadar, textul de lege criticat se
referă la formarea continuă a mediatorilor deja autorizați, fără a conține norme
neclare. Prin urmare, obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.6 [cu
referire la art.18 alin.(11) din Legea nr.192/2006] din Legea pentru modificarea și
completarea Legii nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator
este neîntemeiată.
42. Analizând critica de neconstituționalitate privind dispozițiile art.I
pct.10 [cu referire la art.43 alin.(21) din Legea nr.192/2006] din legea supusă
controlului de constituționalitate, Curtea reține că autorii obiecției – atât cei 96 de
deputați, cât și Președintele României – susțin că aceste prevederi, potrivit cărora „În
cauzele prevăzute la art.601, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată,
părțile vor încerca soluționarea litigiului prin mediere”, încalcă dispozițiile art.147
alin.(4) din Constituție, deoarece legiferează obligativitatea procedurii de informare
cu privire la mediere, deși această procedură a fost declarată neconstituțională prin
Decizia Curții Constituționale nr.266 din 7 mai 2014. Cu privire la această critică,
Curtea reține că, pronunțându-se în cadrul controlului de constituționalitate a
posteriori, a constatat că dispozițiile art.2 alin.(1) și alin.(12) din Legea nr.192/2006
sunt neconstituționale, prin Decizia nr.266 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.464 din 25 iunie 2014. La par.13-26 ale acestei
decizii, Curtea a stabilit că medierea a fost consacrată în dreptul român odată cu
intrarea în vigoare a Legii nr.192/2006 și că, pornind de la definiţia medierii, aceasta
poate fi calificată ca fiind o procedură facultativă, informală, amiabilă, confidenţială
şi desfăşurată în prezenţa unui mediator (par.13). Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă
din coroborarea art.2 alin.(1) cu alin.(12) din Legea nr.192/2006, pentru a se adresa
instanţei cu o cerere de chemare în judecată, pentru litigiile în materiile prevăzute de
art.601 alin.(1) lit.a)-f) din legea precitată, legiuitorul a instituit în sarcina
justiţiabilului o obligaţie nouă, şi anume aceea de a se adresa în prealabil unui
mediator, pentru ca acesta să îl informeze despre avantajele medierii. În aceste
condiţii, Curtea a constatat că introducerea obligativităţii informării asupra medierii
este în contradicţie cu art.21 din Legea fundamentală (par.19). Curtea a constatat că
obligativitatea participării la informarea despre avantajele medierii reprezintă o
îngrădire a accesului liber la justiţie, deoarece se constituie într-un filtru pentru
exercitarea acestui drept constituţional, iar prin sancţiunea inadmisibilităţii cererii
de chemare în judecată, acest drept este nu doar îngrădit, ci chiar interzis (par.22).
Întrucât pot exista situaţii în care persoanele fizice sau juridice doresc ca soluţionarea
conflictului să se facă exclusiv de către instanţa de judecată, Curtea a constatat că
prin reglementarea legală criticată nu le este permis acestora să aprecieze singure
dacă au sau nu nevoie de această informare. Accesul liber la justiţie reprezintă
facultatea fiecărei persoane de a se adresa unei instanţe judecătoreşti pentru apărarea
drepturilor sale sau valorificarea intereselor sale legitime. Orice limitare a acestui
drept, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în
ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje. Atât în
jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, se arată că simpla sa consacrare legală, chiar şi la nivelul
suprem, prin Constituţie, nu este de natură a asigura şi o eficacitate reală a acestuia,
atât timp cât, în practică, exercitarea sa întâmpină obstacole. Accesul la justiţie
trebuie să fie asigurat, în consecinţă, în mod efectiv şi eficace (par.23). În concluzie,
Curtea a constatat că obligaţia instituită în sarcina părţilor, persoane fizice sau
persoane juridice, de a participa la şedinţa de informare privind avantajele medierii,
sub sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, este o măsură
neconstituţională, fiind contrară dispoziţiilor art.21 din Constituţie (par.25). Având
în vedere aceste considerente, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate și a
constatat că atât prevederile art.2 alin. (1), cât și cele ale art.2 alin.(12) – care
instituiau sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în caz de
neîndeplinire a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea –
din Legea nr. 192/2006, sunt neconstituţionale.
43. Curtea observă că, prin legea supusă controlului de constituționalitate,
legiuitorul, în temeiul art.147 alin.(1) din Constituție, a procedat la punerea de acord
a prevederilor declarate neconstituționale (prin Decizia nr.266 din 7 mai 2014), cu
dispozițiile constituționale. Analizând dispozițiile Legii pentru modificarea și
completarea Legii nr.192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de
mediator, adoptate ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr.266 din 7 mai
2014, Curtea constată că aceasta aduce următoarele modificări esențiale Legii
nr.192/2006: eliminarea ședinței de informare cu privire la avantajele medierii, ca
etapă prealabilă sesizării instanței; instituirea „încercării de soluţionare a conflictului
prin mediere”; eliminarea sancțiunilor pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a
medierii; reglementarea certificatului de informare, ca dovadă a încercării procedurii
de mediere; stabilirea îndatoririi judecătorului de a pune în vedere părţilor să încerce
rezolvarea amiabilă prin mediere a litigiului, „cel mai târziu la primul termen de
judecată”; obligativitatea medierii, în anumite cazuri prevăzute de art.76 din lege.
Art.2 alin.(1) și (2) din Legea nr.192/2006, așa cum a fost modificat prin legea
criticată, elimină obligația ședinței de informare și prevede că părțile, persoane fizice
sau juridice, își pot soluționa conflictele de orice natură prin procedura medierii,
chiar și după declanșarea unui proces în fața instanței de judecată. Curtea observă
că, în mod corelativ cu eliminarea obligativității ședinței de informare, s-a eliminat,
din cuprinsul legii, și sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată, fără
să se stabilească vreo altă sancțiune pentru neparcurgerea încercării de soluționare a
conflictului prin mediere, ceea ce este în conformitate cu cele stabilite de Curte prin
Decizia nr.266 din 7 mai 2014, par.22.
44. Însă, dispozițiile criticate – art.I pct.10 [cu referire la art.43 alin.(21) din
Legea nr.192/2006] din legea supusă controlului de constituționalitate – prevăd că,
în cauzele menționate la art.601, înainte de introducerea cererii de chemare în
judecată, „părțile vor încerca soluționarea litigiului prin mediere.” Curtea reține că,
din interpretarea gramaticală a sintagmei „vor încerca”, rezultă că părțile unui litigiu
sunt obligate să încerce soluționarea litigiului prin mediere. În sens contrar, dacă
legiuitorul nu ar fi dorit instituirea obligativității încercării de soluționare a litigiului
prin mediere, atunci ar fi folosit sintagma „pot încerca”. De asemenea, Curtea reține
că, din interpretarea sistematică a dispozițiilor legii supuse controlului de
constituționalitate, rezultă că voința legiuitorului a fost aceea a introducerii
obligativității încercării de soluționare a litigiului prin mediere, deoarece a modificat
și partea introductivă a dispozițiilor art.601 din Legea nr.192/2006, stabilind că
„părțile sunt ținute să facă dovada că au încercat procedura medierii”. Chiar dacă
legiuitorul nu a instituit nicio sancțiune pentru neîndeplinirea încercării soluționării
litigiului prin mediere, dispozițiile art.43 alin.(21) din Legea nr.192/2006, astfel cum
au fost modificate prin art.I pct.10 din legea criticată, reprezintă norme imperative
onerative, care obligă părțile să încerce soluționarea litigiului prin mediere. Astfel,
textul de lege criticat reprezintă o normă care impune părților o anumită acțiune, iar
nu o normă permisivă, care ar lăsa la aprecierea părții alegerea unei anumite
conduite, și anume aceea de a încerca sau nu soluționarea litigiului prin mediere.
45. Or, astfel cum a reținut Curtea, la par.23 al Deciziei nr.266 din 7 mai 2014,
atât legislaţia naţională – respectiv Legea nr. 192/2006 şi Codul de procedură civilă
[art. 227 alin. (2) teza finală] -, cât şi Directiva 2008/52/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului consacră medierea ca fiind o procedură facultativă,
alternativă şi informală. Totodată, la par.23 al deciziei sus-menționate, Curtea a
reținut că, întrucât pot exista situaţii în care persoanele fizice sau juridice doresc ca
soluţionarea conflictului să se facă exclusiv de către instanţa de judecată, prin
reglementarea legală criticată nu le este permis acestora să aprecieze singure dacă
au sau nu nevoie de informarea asupra medierii. Curtea a mai reținut că accesul liber
la justiţie reprezintă facultatea fiecărei persoane de a se adresa unei instanţe
judecătoreşti, pentru apărarea drepturilor sale sau valorificarea intereselor sale
legitime. Orice limitare a acestui drept, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie
temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva
depăşesc posibilele avantaje.
46. Având în vedere aceste considerente și ținând cont de dispozițiile
constituționale ale art.147 alin.(4), potrivit cărora, de la data publicării lor în
Monitorul Oficial, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, Curtea
constată că obligația impusă părților de a încerca soluționarea litigiului prin mediere,
chiar și atunci când părțile doresc ca soluționarea litigiului să se facă exclusiv de
instanțele judecătorești, apare ca fiind o piedică în calea realizării şi obţinerii de către
cetăţean a drepturilor sale în justiţie, și contravine celor statuate de instanța de
contencios constituțional prin Decizia nr.266 din 7 mai 2014. Astfel, dispozițiile art.I
pct.10 din legea supusă controlului de constituționalitate – care modifică art.43
alin.(21) din Legea nr.192/2006 – contravin dispozițiilor art.147 alin.(4) și art.21 din
Constituție.
47. Totodată, Curtea reține că însăși impunerea acestei conduite părților, prin
folosirea sintagmei „vor încerca”, fără a fi urmată de vreo sancțiune sau de indicarea
vreunei conduite a judecătorului, în cazul în care părțile nu vor încerca soluționarea
litigiului prin mediere, determină caracterul neclar și imprecis al normei criticate,
ceea ce contravine dispozițiilor art.1 alin.(5) din Constituție.
48. Analizând critica privind de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I
pct.12 [cu referire la art.58 alin.(3) din Legea nr.192/2006] din legea supusă
controlului de constituționalitate, Curtea reține că autorul obiecției de
neconstituționalitate din Dosarul nr.1167A/2018 susține că necorelarea acestora cu
art.641 din Codul de procedură civilă atrage neclaritatea dispozițiilor art. I pct. 12
din legea criticată, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 192/2006 nu prevede un registru
public pentru respectarea dispozițiilor art. 641 din Codul de procedură civilă. În plus,
pe lângă această procedură, art.59 alin.(2) din Legea nr.192/2006 reglementează și
posibilitatea părților de a solicita instanței încuviințarea înțelegerii părților, printr-o
hotărâre care reprezintă, de asemenea, un titlu executoriu. Într-o astfel de situație,
nu este clar dacă cele două proceduri reglementate pentru obținerea unui titlu
executoriu reprezintă o posibilitate alternativă sau dacă solicitarea adresată instanței
este condiționată de parcurgerea procedurii instituite prin art.I pct.12 din legea
criticată. Cu privire la aceste susțineri, Curtea reține că, potrivit art.58 alin.(1) din
Legea nr.192/2006, când părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere, se poate
redacta un acord scris, „care are valoarea unui înscris sub semnătură privată.” În
prezent, potrivit Legii nr.192/2006, în forma în vigoare, acordul de mediere trebuie
să fie ori încuviințat de instanță printr-o hotărârea judecătorească, ori autentificat de
notarul public, pentru a deveni titlu executoriu. În conformitate cu art.48 din Legea
nr.192/2006, „contractul de mediere constituie titlu executoriu cu privire la
obligaţia părţilor de a achita onorariul scadent cuvenit mediatorului”. Potrivit
dispozițiilor criticate din legea supusă controlului de constituționalitate, și acordul
de mediere verificat și atestat de către avocați constituie titlu executoriu.
49. Potrivit art.638 alin.(1) pct.4 din Codul de procedură civilă, în afară de
hotărârile judecătorești definitive, pot fi titluri executorii și înscrisurile cărora legea
le recunoaşte putere executorie, iar, în conformitate cu art.641 din Codul de
procedură civilă, „înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai
dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute
de lege.” Curtea constată că legiuitorul are deplina competență de a reglementa
cazurile și condițiile în care înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii.
În acest sens, Curtea observă că, în legislație, există reglementări care prevăd că
înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, cum este, spre exemplu, art.
2157 alin.(1) din Codul civil [„În ceea ce priveşte obligaţia de restituire, contractul
de comodat încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată
cu dată certă constituie titlu executoriu, în condiţiile legii, în cazul încetării prin
decesul comodatarului sau prin expirarea termenului”].
50. Dispozițiile de lege criticate – art.I pct.12 [cu referire la art.58 alin.(3) din
Legea nr.192/2006] din legea supusă controlului de constituționalitate
reglementează un caz de înscris sub semnătură privată ce constituie titlu executoriu,
și anume acordul de mediere verificat și atestat de avocat. Faptul că legiuitorul nu a
prevăzut expres în legea criticată și registrul public în care trebuie înregistrat, în
temeiul art.641 din Codul de procedură civilă, acordul de mediere verificat și atestat
de avocat, nu poate conduce la neconstituționalitatea dispozițiilor criticate din
perspectiva lipsei de claritate. Registrele actelor întocmite de avocaţi sunt prevăzute
în Legea nr.51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat.
51. De asemenea, Curtea constată că este neîntemeiată și critica potrivit căreia
„nu este clar dacă cele două proceduri reglementate pentru obținerea unui titlu
executoriu reprezintă o posibilitate alternativă sau dacă solicitarea adresată instanței
este condiționată de parcurgerea procedurii instituite prin art.I pct.12 din legea
criticată”. În acest sens, Curtea reține că art.59 din Legea nr.192/2006, forma în
vigoare, prevede, la alin.(1), că părţile pot solicita notarului public autentificarea
înţelegerii lor și, la alin.(2), că părțile se pot înfăţişa la instanţa judecătorească pentru
a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor. Așadar, potrivit Legii
nr.192/2006, în forma actuală, constituie titlu executoriu fie hotărârea judecătorească
prin care instanța încuviințează înțelegerea părților, fie acordul de mediere
autentificat de notarul public. Potrivit dispozițiilor de lege criticate, și acordul de
mediere atestat de către avocați este titlu executoriu. Curtea reține, astfel, că
reglementarea criticată nu conține norme care să contravină dispozițiilor art.1
alin.(5) din Constituție. În concluzie, obiecția de neconstituționalitate a art.I pct.12
[cu referire la art.58 alin.(3) din Legea nr.192/2006] din Legea pentru modificarea
și completarea Legii nr.192/2006 este neîntemeiată.
52. Analizând critica de neconstituționalitate privind art.I pct.16 [cu
referire la partea introductivă a alin.(1) al art.601 din Legea nr.192/2006] din
legea supusă controlului de constituționalitate, Curtea reține că autorii obiecției
de neconstituționalitate susțin că acestea încalcă dispozițiile art.147 alin.(4) din
Constituție, privind obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale,
deoarece legiferează obligativitatea procedurii de informare cu privire la mediere,
deși această procedură a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr.266 din 7
mai 2014, cu consecința nerespectării art.147 alin.(4) și a art.21 din Constituție.
53. Curtea constată că dispozițiile art.I pct.16 [cu referire la partea introductivă
a alin.(1) al art.601 din Legea nr.192/2006] au un conținut similar cu cel anterior
Deciziei Curții Constituționale, prin care legiuitorul a circumstanţiat materiile în
care părţile erau ţinute să facă dovada participării la şedinţa de informare.
Modificarea prevăzută de textul de lege criticat constă în înlocuirea sintagmei „că
au participat la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii”, cu sintagma
„că au încercat procedura medierii”. Partea introductivă a alin.(1) al art.601 din
Legea nr.192/2006, astfel cum este modificată prin legea criticată, are următorul
conținut: „În litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme
alternative de soluționare a conflictelor, părțile și/sau partea interesată, după caz,
sunt ținute să facă dovada că au încercat procedura medierii, în următoarele
materii:[…]”. Dovada încercării de mediere se face, potrivit art.2 alin.(1) în forma
modificată prin legea criticată, cu un „certificat de informare eliberat de mediatorul
care a realizat informarea, în cazul în care părțile au parcurs doar ședința de
informare, sau prin procesul-verbal de închidere a procedurii de mediere, conform
art.57. În cazul în are una dintre părți refuză în scris participarea la mediere, nu
răspunde invitației prevăzute la art.43 alin.(1) ori nu se prezintă la data fixată
pentru mediere, se întocmește un proces-verbal, care se depune la dosarul instanței
și nu constituie dovadă a încercării de mediere, conform art.601
.” Potrivit art.56 alin.(1) din aceeași lege, „Procedura de mediere se închide, după caz: a) prin
încheierea unei înţelegeri între părţi în urma soluţionării conflictului; b) prin
constatarea de către mediator a eşuării medierii; c) prin depunerea contractului de
mediere de către una dintre părţi.”
54. Având în vedere aceste dispoziții, Curtea reține că dovada încercării de
mediere se face cu certificatul de informare sau prin procesul-verbal de închidere a
procedurii de mediere, iar, în ipoteza în care una dintre părți refuză participarea la
mediere sau nu răspunde invitației de mediere ori nu se prezintă la data fixată pentru
mediere, procesul-verbal întocmit în acest sens nu constituie dovadă a încercării de
mediere. Astfel, prin folosirea sintagmei „sunt ținute să facă dovada că au încercat
procedura medierii”, cuprinsă în partea introductivă a alin.(1) al art.601 din Legea
nr.192/2006, astfel cum au fost modificată prin art.I pct.16 din legea criticată, se
instituie obligația părților de a încerca soluționarea litigiului prin mediere, dispunând
ca părțile să facă dovada acestei încercări. Textul de lege criticat impune părților să
încerce soluționarea litigiului prin mediere, ceea ce reprezintă o normă imperativă,
care impune părților o anumită acțiune, iar nu o normă permisivă, care ar lăsa la
aprecierea părții alegerea unei anumite conduite, și anume aceea de a încerca sau nu
soluționarea litigiului prin mediere.
55. Or, Curtea reține că, referitor la dispozițiile art.601 din Legea nr. 192/2006,
prin Decizia nr.266 din 7 mai 2014, par.29, a reținut că acest articol de lege „trebuie
privit din prisma efectelor declarării ca neconstituţionale a prevederilor art.2 alin.
(1) și (12) din Legea nr. 192/2006. Astfel, în cazul în care părţile vor opta pentru
mediere, în scopul rezolvării diferendelor existente între ele, acestea se vor prezenta
la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii doar în situaţia în care vor
considera necesară participarea la o astfel de şedinţă, pentru informaţii şi lămuriri cu
privire la avantajele medierii.[…]. Participarea la şedinţa de informare nu va mai
reprezenta, însă, o obligaţie pentru părţi, ci o opţiune voluntară a persoanelor
interesate să recurgă la o asemenea metodă alternativă, facultativă, de soluţionare a
conflictelor”.
56. Curtea constată că, deși legiuitorul a eliminat obligativitatea participării la
ședința de informare asupra medierii, prin dispozițiile criticate s-a instituit obligația
părților de a încerca soluționarea litigiului prin mediere, dispunând ca părțile să facă
dovada acestei încercări, contrar celor avute în vedere în considerentele Deciziei
nr.266 din 7 mai 2014, referitor la caracterul facultativ al procedurii de mediere.
57. Ținând cont de dispozițiile constituționale ale art.147 alin.(4), potrivit
cărora, de la data publicării lor în Monitorul Oficial, deciziile Curții Constituționale
sunt general obligatorii, Curtea constată că dispozițiile art.I pct.16 [cu referire la
partea introductivă a alin.(1) al art.601 din Legea nr.192/2006] din Legea pentru
modificarea și completarea Legii nr.192/2006 privind medierea și organizarea
profesiei de mediator contravin art.147 alin.(4) și art.21 din Constituție.
58. Analizând critica privind art.I pct.18 [cu referire la art.61 alin.(3) și (4)
din Legea nr.192/2006] din legea supusă controlului de constituționalitate,
autorii obiecției de neconstituționalitate din Dosarul nr.1018A/2018 susțin că, pentru
aceleași argumente ca cele referitoare la art.I pct.10 și la art.I pct.16 din legea
criticată, dispozițiile art.61 alin.(3) și (4) din Legea nr.192/2006, introduse prin art.I
pct.18 din aceasta, instituie un caracter imperativ procedurii de mediere. Cu privire
la această critică, Curtea reține că, prin art.I pct.18 din legea criticată, se introduc în
cuprinsul art.61 din Legea nr.192/2006, două noi alineate, cu următorul conținut:
„(3) În cazurile prevăzute la art.601
, dacă odată cu primirea cererii de chemare
în judecată, reclamantul nu a depus dovada că s-a încercat soluționarea conflictului
prin mediere, instanța, odată cu comunicarea cererii de chemare în judecată, va
solicita atât reclamantului, cât și pârâtului, să depună dovada că au încercat
soluționarea pe cale amiabilă a litigiului, dacă o astfel de încercare a avut loc.
(4) În cazul în care până la data la care judecătorul fixează prin rezoluție,
potrivit art.201 alin.(3) din Codul de procedură civilă, primul termen de judecată,
niciuna dintre părți nu comunică instanței dovada prevăzută la alin.(2), instanța va
solicita părților depunerea acesteia până la primul termen de judecată.”
59. Curtea observă că cele două texte criticate se aplică numai în ipoteza în care
încercarea de soluționare a litigiului prin mediere a avut loc, textul art.61 alin.(3)
precizând expres că se aplică cu o condiție, și anume, „dacă o astfel de încercare a
avut loc”. În această ipoteză, instanța, odată cu comunicarea cererii de chemare în
judecată, va solicita atât reclamantului, cât și pârâtului, să depună dovada că au
încercat soluționarea pe cale amiabilă a litigiului. Este evident că, numai în cazul în
care vor opta pentru a încerca medierea, părțile vor trebui să aducă dovada că s-a
încercat soluționarea conflictului prin mediere. Prin urmare, prin cele două texte de
lege criticate, nu este contrazis caracterul facultativ al procedurii de mediere,
consacrat prin Decizia nr.266 din 7 mai 2014 și, în consecință, nu sunt încălcate
dispozițiile art.147 alin.(4) din Constituție. În concluzie, obiecția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.18 [cu referire la art.61 alin.(3) și (4) din
34 Legea nr.192/2006] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.192/2006
privind medierea și organizarea profesiei de mediator, este neîntemeiată.
60. Referitor la critica privind art.I pct.21 [cu referire la art.76 din Legea
nr.192/2006] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.192/2006
privind medierea și organizarea profesiei de mediator, autorul obiecției de
neconstituționalitate în Dosarul nr.1167A/2018 susține că art. I pct. 21 din legea
criticată – prin care se introduc două noi articole, art. 76 și 77 în Legea nr.192/2006
– încalcă art. 21, art. 124 alin. (3) și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, deoarece
obligă părțile să parcurgă procedura medierii, ceea ce constituie o îngrădire a
accesului liber la justiție, stabilit de art. 21 din Constituție. Se susține că, deși
modificările aduse Legii nr. 192/2006 nu prevăd o sancțiune pentru neparcurgerea
procedurii, totuși norma imperativă referitoare la dispunerea trimiterii părților la
mediere determină suspendarea litigiului în cauză. De asemenea, obligativitatea
trimiterii cauzei de către judecător pentru mediere, în cauzele care nu au fost
soluționate în termen de 18 luni de la înregistrare, reprezintă o modalitate de
temporizare a procedurii judiciare, contrară dispozițiilor constituționale referitoare
la dreptul la un proces echitabil, sub aspectul duratei rezonabile a unui proces. În al
doilea rând, se susține că această normă intră în contradicție cu prevederile art. 227
din Codul de procedură civilă și ale art.5 din Directiva 2008/52/CE a Parlamentului
European și a Consiliului din 21 mai 2008, ceea ce aduce atingere și dispozițiilor
constituționale ale art.148 alin.(2) și (4). În al treilea rând, se susține că art.76 din
legea criticată contravine art.124 alin.(3) din Constituție, deoarece, prin instituirea
obligației de a dispune trimiterea părților la mediere, este eliminată posibilitatea
judecătorului de a evalua circumstanțele cauzei și de a aprecia când anume este
necesară o astfel de recomandare.
61. Cu privire la aceste critici, Curtea reține că, potrivit art.76 din Legea
nr.192/2006, introdus prin art.I pct.21 din legea criticată, „Judecătorul, în baza
rolului activ, aplicând dispozițiile art.227 din Codul de procedură civilă, dispune
trimiterea părților la mediere, în cauzele ce pot face, potrivit legii, obiect al
medierii, și care se află pe rolul primei instanțe de judecată de mai mult de 18 luni
de la învestirea acesteia, fără a fi soluționate, exceptând cauzele în care acestea au
încercat soluționarea prin mediere”. Curtea reține că, în prezent, art.227 din Codul
de procedură civilă consacră caracterul facultativ al medierii, după cum urmează:
„(1) În tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părţilor,
dându-le îndrumările necesare, potrivit legii. În acest scop, el va solicita înfăţişarea
personală a părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate. Dispoziţiile art. 241 alin.
(3) sunt aplicabile.
(2) În litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de mediere,
judecătorul poate invita părţile să participe la o şedinţă de informare cu privire la
avantajele folosirii acestei proceduri. Când consideră necesar, ţinând seama de
circumstanţele cauzei, judecătorul va recomanda părţilor să recurgă la mediere, în
vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecăţii. Medierea
nu este obligatorie pentru părţi.
(3) În cazul în care judecătorul recomandă medierea, părţile se vor prezenta
la mediator, în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii. După
informare, părţile decid dacă acceptă sau nu soluţionarea litigiului prin mediere.
Până la termenul fixat de instanţă, care nu poate fi mai scurt de 15 zile, părţile
depun procesul-verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul şedinţei de
informare.
(4) Prevederile alin. (3) nu sunt aplicabile în cazul în care părţile au încercat
soluţionarea litigiului prin mediere anterior introducerii acţiunii.
(5) Dacă, în condiţiile alin. (1) sau (2), părţile se împacă, judecătorul va
constata învoiala lor în cuprinsul hotărârii pe care o va da. Dispoziţiile art. 440
sunt aplicabile.”
62. Curtea observă, astfel, că textul de lege criticat modifică dispozițiile art.227
din Codul de procedură civilă, care reglementează posibilitatea/facultatea
judecătorului de a recomanda părților să recurgă la mediere, și instituie obligația
judecătorului de a dispune trimiterea părților la mediere, în cauzele ce pot face,
potrivit legii, obiect al medierii (cauze prevăzute la art.601 din Legea nr.192/2006)
și „care se află pe rolul primei instanțe de judecată de mai mult de 18 luni de la
învestirea acesteia, fără a fi soluționate”, exceptând cauzele în care părțile au
încercat soluționarea prin mediere. Or, Curtea constată că această obligativitate a
trimiterii părților la mediere, chiar limitată la anumite cauze și în anumite condiții,
este contrară celor statuate prin Decizia Curții Constituționale nr.266 din 7 mai 2014,
par.21, care consacră medierea ca fiind o procedură facultativă, alternativă şi
informală.
63. Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile de lege
criticate care instituie obligația judecătorului de a dispune trimiterea părților la
mediere, în ipotezele prevăzute de lege, îngrădesc accesul liber al părților la justiție,
fiind contrare dispozițiilor art.21 din Constituție, deoarece instituie caracterul
obligatoriu al medierii, în aceste cazuri. Ținând cont de dispozițiile art.147 alin.(4)
din Constituție, Curtea constată că dispozițiile art.I pct.21 [cu referire la art.76 din
Legea nr.192/2006] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.192/2006
privind medierea și organizarea profesiei de mediator contravin art.21 și art.147
alin.(4) din Constituție.
64. Cât privește invocarea dispozițiilor constituționale ale art.124 alin.(3)
privind independența judecătorilor și art.148 alin.(2) și (4) privind integrarea în
Uniunea Europeană, Curtea reține că acestea nu au incidență în cauza de față.
65. Pentru considerentele arătate, în temeiul art.146 lit.a) şi al art.147 alin.(4)
din Constituţie, precum şi al art.11 alin.(1) lit.A.a), al art.15 alin.(1) şi al art.18
alin.(2) din Legea nr.47/1992, cu unanimitate de voturi, în ceea ce privește soluția
37
de prevăzută la pct.1 din dispozitiv, și cu majoritate de voturi, în ceea ce privește
soluția prevăzută la pct.2 din dispozitiv,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ 
În numele legii
DECIDE:

1. Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate formulată de 96
de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal, Grupului
parlamentar al Uniunii Salvați România și deputați neafiliați și de Președintele
României și constată că dispoziţiile art.I pct.6 [cu referire la art.18 alin.(11) din Legea
nr.192/2006], ale art.I pct.12 [cu referire la art.58 alin.(3) din Legea nr.192/2006] și
ale art.I pct.18 [cu referire la art.61 alin.(3) și (4) din Legea nr.192/2006] din Legea
pentru modificarea și completarea Legii nr.192/2006 privind medierea și organizarea
profesiei de mediator, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
2. Admite obiecția de neconstituționalitate formulată de aceiași autori și
constată dispozițiile art.I pct.10 [cu referire la art.43 alin.(21) din Legea
nr.192/2006], ale art.I pct.16 [cu referire la partea introductivă a alin.(1) al art.601
din Legea nr.192/2006] și ale art.I pct.21 [cu referire la art.76 din Legea
nr.192/2006] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.192/2006 privind
medierea și organizarea profesiei de mediator, sunt neconstituționale.
Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, președinților celor două Camere
ale Parlamentului și prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Pronunţată în şedinţa din data de 18 septembrie 2018.

Ti-a placut acest articol? Cu siguranta o sa le placa si prietenilor tai! Share it.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Site realizat si gazduit de catre TalexWeb